Nu ştiu dacă romanul lui Vodolazkin – Aviatorul l-am ales pe baza emoţiei pe care mi-a creat-o cel precedent, Laur, sau pe cea a anumitor zvonuri ce au circulat sălbatic prin mediile online cum că ar fi cel mai bun roman al său, detronându-l pe Laur, dar important este că l-am ales. Aş zice că am mixat părerile şi m-am înfipt fix în prima zi de salariu în librăria de lângă bancomat. L-am reperat pe Evgheni printre canonicii Humanitas şi, după ce am plătit, mi-am aşteptat cuminţel autobuzul clasa 4-a cu dorinţa prematură de a mă trânti în pat şi de a-l începe.

Şi ca să vezi, după primele pagini mi-am dat seama că Evgheni nu s-a culcat pe urechea stilului ce i-a adus succesul şi şi-a lucrat îndeajuns de bine frazarea şi imaginarul încat să pară un alt scriitor. Lucru mare, am spune. Pentru un specialist în literatura veche, care la prima vedere ar putea rămâne blocat în studiul aprofundat al „literelor originare”, provocarea a fost cu dublă însemnătate, atât pentru el, cât şi pentru noi.

Ca să mă raportez la Aviatorul, mie personal mi se pare că romanul a constituit în sine o „dezgheţare” a unui imaginar care clocotea. Dacă în Laur accentul căzuse pe o formă de Mântuire a lumii prin lume, în Aviatorul regăsim aceeaşi temă, dar disipată şi concentrată în alte teme. Ea devine o subtemă a celor primordiale: Timpul şi Iubirea.

Dar, să ne înţelegem, pentru a nu banaliza substraturile romanului, ar fi de bun simţ să amintim că Vodolazkin scindează timpul în două epoci diametral opuse. Avem de-a face cu un personaj principal: Innokenti Platonov prins în propria suferinţă, cauzată atât de factori externi: lagărul în care trebuia să-şi ispăşească pedeapsa de trădător al neamului şi ucigaş, cât şi de cei interiori, ai dragostei pentru Anastasia. Cum romanele realiste din perioada marilor războaie păstrau în subsidiar ideea de dragoste neîmpărtăşită, fie ea pentru vreo logodnică sau, de ce nu, pentru ţară, ingeniozitatea lui Evgheni trece dincolo de banal şi conturează o lume a suferinţei în care salvarea nu există. Cruzimea tratamentelor la care era supus, ca efect al unei vorbe pe care tânărul Innokenti nu o conştientizase la timpul ei şi anume aceea de a-i promite lui Zareţki că-l va omorî pentru că-l turnase pe tatăl iubitei sale, depăşeşte rezistenţa omenească. Gerul năpraznic, combinat cu corpurile abia atinse de câteva cârpe jupuite şi picioarele goale, au creat din tânărul aspirant la o viaţă fericită un simbol al rezistenţei.

Videoclip preluat de pe canalul oficial YouTube:  HumanitasMultimedia

Cum moartea nu are de ce să lipsească dintr-un peisaj desacralizat şi cum urina scursă prin prostatele degerate ale soldaţilor pe post de tratament pentru bolnavi nu putea să fie înlocuită cu odihna, putem spune că în Aviatorul avem parte de o scindare a unui om în raport cu propriul lui set de valori, de idei, de aspiraţii. Şi nu numai atât. Vorbim despre o întrerupere a unui ciclu natural. Dacă epoca suferinţei celui care visa în copilărie să zboare împreună cu vărul său pe plajele mărilor şi ridica zmeiele nebănuitori la întorsăturile viitorului se desfăşura prin anii 20, dorinţa lui Stalin de a vedea pus în practică experimentul criogeniei îl transformă pe tânărul Platonov într-un subiect salvat de la moartea prin muncă silnică, la una ştiinţifică.

Ca lucrurile să nu rămână doar la stadiul de suferinţă şi îngheţ ca metodă de conservare/ reînviere, la începutul romanului ne aflăm în anul 1999, într-un timp accelerat, cuprins de febra tehnologiei. Astfel, noul Yeti – variantă updatată cu conştiinţă şi judecată – se trezeşte într-o cameră de spital, făra amintiri şi vreo urmă de simţăminte.

Corpul proaspăt dezgheţat caută să-şi revină la capacitatea pe care o avusese într-un timp cât mai scurt şi igeniosul doctor Geiger îl îndeamnă să scrie tot ce îi trece prin cap. Doar prin scris va reuşi să-şi regăsească viaţa. Romanul devine în esenţă un metaroman, cum de fapt şi viaţa lui devine o metaviaţă. Lazărul contemporan devine peste noapte faimos, ca o ciudăţenie ce a biruit moartea şi timpul, dar rămâne închis în propriul loc, cu sentimentul de inadaptare şi vinovăţie. Chiar dacă din punct de vedere cultural el recuperează cei 80 de ani de inactivitate, cu un corp de 30, golul pe care timpul l-a produs în el nu poate fi umplut. Oamenii dragi sunt îngropaţi, poveştile se înoadă doar cu ajutorul jurnalului, pe care începe să-l ţină cu regularitate şi găseşte o singură portiţă de reîntoarcere la cel din vremea lui, regăsindu-şi fiinţa iubită.

Anastasia este singura cunoştiinţă care îl poate lega de viaţa pe care azotul lichid a curmat-o şi astfel iubirea dintre ei capătă noi şi noi forme. Dar cum nu am plăcerea de a vă divulga amănunte din romane, vă las pe voi să descoperiţi cum şi în ce direcţie se duce romanul, creat ca un jurnal colectiv, cu idei filosofice şi întrebări de meditat.

V-aş instiga la lectură şi cu ideea că Evgheni şi-a depăşit timpul în însăşi creaţia sa. Niciun pasaj din Aviatorul nu pare la timpul lui. Acţiunea se joacă cu mintea cititorului, aruncându-l când în prezent, când în lagăr sau în faţa mărturiei de vinovăţie, când în faţa cimitirului sau a statuii dreptăţii. Readucerea la viaţă a tânărului de 30 de ani, devine o modernă reînviere a lui Lazăr. Cum nu avea motiv să omită, Evgheni reuşeşte şi în Aviatorul să introducă linia credinţei, însă fără vreun rol în tragerea la răspundere a păcătoşilor sau îndoctrinare. Ponderea este atât de mică încât pentru un mirean nici nu are forţă. Dar ea este acolo şi se face simţită abia după ce cititorul depăşeşte ultimul punct.

Innokenti nu se bucură în noua lume, cum nici Lazăr nu a făcut-o. Legenda spune prin glasul lui Vodolazkin că Lazăr după înviere nu a mai zâmbit, dovadă a faptului că lucrurile trebuie să urmeze un drum al lor, fără devieri. Marea întrebarea a cărţii este dacă a meritat întoarcerea lui Platonov din morţi? Nu ai putea afirma până la final dacă el a câştigat sau a pierdut ceva. Themis, balanţa dreptăţii, devine motivul central, în jurul căruia gravitează actul artistic şi crima, iubirea şi fărădelegea, dreptatea şi apărarea. Timpul lui Platonov este timpul omului prins în începutul şi sfârşitul secolului, pentru care nu contează nici banii, nici titlul de omul anului şi nici vreo poză prin tabloid. Este timpul unui om care regretă vremea sa, chiar dacă ea se confundă cu opresiunea. În haos lucrurile sunt mult mai rele decât într-un sistem totalitar.

Eu zic să vă apucaţi să citiţi romanul lui Evgheni, dar neapărat după Laur. Într-un viitor nu foarte îndepărtat sper să citesc şi Soloviov și Larionov, un alt roman cu tâlc.

Până atunci, eu vă urez deja celebrul Lectură întinsă şi să nu lăsaţi dragostea să treacă peste ani fără să o ţineţi aproape de voi!

Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.