Acum ceva timp scriam o recenzie în BoOKoteca lu’ Dodo despre Vrăjitorul lui Nabokov, prima carte pe care am savurat-o în 2 ore a scriitorului rus de origine americană şi îmi trecusem atunci, în lista viitoarelor cărţi pe care vreau să le citesc, şi romanul Lolita. Nu neapărat datorită impactului pe care l-a avut de-a lungul generaţiilor sau a criticii de specialitate ce îl considera un roman de importanţă mondială în cultura livrescă ce nu trebuie să îi lipsească unui individ, ci a curiozităţii pe care mi-a stârnit-o fluiditatea scriiturii sale şi a unui imaginar pe care mulţi l-au considerat „bolnav” pentru acea epocă. L-am tot amânat din diferite motive: ba aveam deja conturată ideea tipului obsedatului ce îşi caută până în pragul nebuniei nimfeta ideala la care să aspire, ba dintr-un feedback pe care mi l-a dat alte carţi de acesti tip (a se vedea Philipe Roth – Animal pe moarte).
Dar zilele trecute am îndrăznit, cred că acesta este cuvântul potrivit, am îndrăznit să mă arunc, complet dezgolit de experienţa lecturilor anterioare, în imaginarul lui Nabokov. Şi nu am regretat, chiar dacă până aproape de jumătatea cărţii am fost tentat să asociez întâmplarile din Vrăjitorul cu cele din Lolita. Pentru că, având acum o imagine de ansamblu, pot afirma că Vladimir a avut cu siguranţă dreptate când a afirmat că nuvela, precursoarea Lolitei trebuia incendiată, lucru care din fericire nu s-a întâmplat datorita fiului, care a avut tăria, după moartea lui, să o publice. Îmi menţin părerea pe care am demonstrat-o în Vrăjitorul că bazele romanului au fost puse în această nuvelă, întelegând în 100 şi ceva de pagini întreaga textură şi imaginarul unui scriitor care a fost interzis în repetate rânduri atât în ţara natală cât şi în Occident.
Mi-am zis, frate, de ce să mai încep o carte care deja mi-a transmis o stare şi am habar cu ce se „mânâncă”. Se pare însă că m-am înşelat şi Lolita este de departe o capodoperă. Este o poveste de dragoste interzisă pudicilor, psihanaliştilor, asistenţei sociale şi tuturor oamenilor care văd în ea un incest condamnabil la moarte, este un joc în care obsesia şi nebunia merg dincolo de limitele normalului, în care fiecare secundă contează. Humbert, personajul principal, un om rafinat, cu simt artistic şi cu ani de pregatire culturală în faţa biroului, căzut pradă unui sentiment primejdios, reprezintă tiparul omului ce este purtat în viaţă de o idee: alea iacta est , mizând totul pe o carte.
Sistemul de conexiuni al romanului este foarte bine dezvoltat, asemeni unei scheme tehnice din construcţia unui bloc, unde fiecare racord se potriveşte unei anumite ţevi şi dacă există undeva vreo fisură tot conceptul poate intră la apă. Aşa şi în Lolita: dacă Nabokov ar fi ratat o imagine, un portret sau o acţiune, sau ar fi tratat-o superficial, romanul s-ar fi prăbuşit şi ar fi devenit o telenovelă fără succes, în care un adult reuşeşte să “vrăjească” (termenul având sensul de vrăjitor, nu a manelarului) o copilă minoră, cunoscută la 12 ani, cu care îşi îndeplineşte toate poftele demonice şi pentru care îşi testează limitele dreptului la libertate.
Însă nimic nu este forţat sau previzibil, imaginile şi faptele se succed într-un imaginar ex abrupto, în timp ce Nabokov taie asemeni unui chirug celebru fluxul conştiinţei. Pentru că, dacă îşi păstra nebunia din sinapsele creierului său, imprevizibilul nu ar fi fost evitat. Tu, ca cititor, ai uneori tendinţa să spui, dacă priveşti microscopic, că Nabokov crează un mecanism care pare liniar, dar în care ansamblează, spre satisfacţia proprie, câte o piesă ce poate să îi schimbe lectorului traseul interpretativ. Este asemeni unei autostrăzi pe care demarezi şi îţi menţii viteză de 130, dar după câteva ore virezi la dreapta spre EXIT, drumul se înfundă şi eşti obligat să te întorci sau, de ce nu, să ocoleşti pentru a reintră pe banda normală.
În substrat, romanul este unul iniţiatic, călătoria Lolitei atât în tabăra şcolii, care îi va schimbă perspectiva asupra tainelor sexualităţii ei, cât şi în marea excursie din motel în motel, are rolul de a modela tânăra nimfetă sau mai degrabă de a o maturiza (nu e chiar indicat să ai copil la 17 ani).
Dar aceste condimente nabokoviene, amare şi debusolante, sunt luate în băşcălie la finalul romanului, Nabokov dând parcă mâna cu Boris Vian şi construind un imaginar suprarealist, care bineînţeles că se întâmplă numai în mintea îmbibată în alcool a lui Humbert şi că efect al sângelui de pe mâinile sale (hai că v-am captivat, nu ? Dacă aţi citit Spumă Zilelor veţi înţelege imaginarul bolnav din ultimele rânduri). Dar e un imaginar ilar, bine creat, care nu are nicio treaba cu acea liniaritate de care vă spuneam mai sus, e acea rotiţă nouă din mecanism care bombardează sistemul neurologic cu întrebări de tipul: cum ma-să a putut asta să schimbe atât de brusc perspectiva şi să mă lase cu balele-n soare ?
Analizând în profunzime romanul, Nabokov foloseşte tehnică punerii în abis, mise en abyme, Humbert devenind inevitabil scriitorul care îşi cere apărarea în faţă unei ipotetice curţi de justiţie formată din femei aspre care îl pun la colţ şi îndreaptă degetele lor noduroase asupra lui. Este ideea frumos exemplificată în The Wall-ul lui Pink Floyd în care personajul principal din animaţie e îngrădit de zidul propriu sau de zidul celor din jur. Numai că aici Humbert este cel care îşi crează zidul, şi-l construieşte fanatic şi temeinic pentru a îngrădi acest fluture, această copilă care să îi poate oferi “nemurirea”.
Dar, cum bine putem anticipa, zidul se va distruge iar nimfeta Lolita va zburdă în afară lui, nu fără a-şi asume nişte consecinţe. Iar o avere nu poate nicidecum să înveselească o copilă traumatizată, dar cu spirit de aventură.
Ce trebuie reţinut din acest roman este că oricât de pasionaţi am fi şi oricât de mult am cauta elemente de sexualitate explicită ori orgii, acţiuni, detalii picante etc., vreau să citiţi această carte şi veţi găsi întâmplări simple, fără pasaje “la vedere” care trezesc ceva în noi.
Acesta este câştigul scriitorului rus de origine americană, el nu explica, el induce, te face să tremuri printre rândurile lui fără să îţi spună că atinge sânii abia înmuguriţi sau sărutând nu ştiu ce zona. El injectează acest imaginar în cel al cititorului, permiţându-i celui din urmă să-şi dezvolte viciul, să ducă obsesia până la limita interpretării sau a experienţei lor, că un drog injectat în venă. El prezintă doar nişte elemente care iau foc în mintea spectatorilor, e că o piesă de teatru în care 2 oameni fac dragoste în spatele cortinei şi mintea bolnavă a popcornarilor ia foc în efecte şi moduri intense.
Aşadar nu aveţi nimic de pierdut dacă vă ia valul în excursia lui Humbert şi a Lolitei, şi vi se trezesc idei, el doar şi-a îndeplinit menirea de scriitor genial.
Lectură plăcută !
Dorian Dron
Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.
