Am pornit Marea împrieteneală: S-o dăm în carte ! şi sunt sincer fericit văzându-mi prietenii încântaţi şi acceptând cu uşurinţă o adevărată provocare intelectuală. Tot vedeam pe net cum a luat naştere nebunia cu cele 10 cărţi dragi unuia care îl provoca pe altul să le spună pe ale lui şi mi s-a părut un pic ciudat, pentru că nu e niciun câştig la faza asta. Adică, bun, tu îţi spui preferinţele, el îşi spune preferinţele, noi le spunem şi cu ce rămânem, nu câştigăm nimic. Pe când eu îi provoc să citească o carte care mie mi-a transmis ceva şi ei au posibilitatea de a provoca la rândul lor alţi 5 oameni să citească o carte dragă lor. Şi cred că o să meargă leapşa cu cartea, chiar dacă mai greu la început pentru că oamenii nu sunt obişnuiţi cu astfel de provocări ! Dar şi când va porni ?!
Iar una dintre cărţile pe care le-am propus pentru Marea împrieteneală, una din ultimele pe care le-am citit şi cu care m-am delectat pe trenul spre mare, este Maşenka a lui Nabukov. Chiar merită şi nu câştigă neapărat prin poveste, ci prin modalităţile scriitoriceşti care ambalează cititorul către un final ce îi debusolează tot universul şi îl desumfla ca pe un balon, înlocuindu-l cu o stare ce îi va rămâne mult timp prin conexiunile neuronale.
Sincer vă spun că Nabukov m-a surprins cu cartea lui, am văzut o altă imagine a scriitorului american de origine rusă. Nu l-am citit pe acelaşi scriitor obsedat de o iubire pură pentru nimfete sau pe cel care alerga să îşi îndeplinească un ideal raportat la obsesii, ci am văzut un scriitor matur ce a creat o lume a personajelor fără ideal, ce îşi târăsc trupurile imigrante, adunate într-o cocioabă din care arcurile patului săreau, liftul se bloca la fiecare încercare de închidere a uşilor, duşurile ofereau numai apă rece şi vieţile se desfăşurau fără vreo noimă.
În Maşenka ai impresia că nu se întâmplă nimic, că este o carte despre oameni care vegetează, care respiră, care urcă scările, mănâncă, joacă table şi din când în când folosesc liftul. E că într-un Turn Babel redus la tăcere, în care fiecare imigrant încercă să îşi refacă viaţă într-un spaţiu care numai dorinţă de viaţă nu transmitea. În acesta lume redusă la nevoile primare trăiesc că nişte insecte oameni deprimaţi, Nabokov reuşind să creeze imaginea unei globalităţi în esenţă întrunită într-un loc întunecat, îngust, fără intimitate, în care fiecare strănut: fie el rus, polonez sau de alt tip se auzea prin fâşia de perete neizolată şi în care căldură le scurgea sudoarea pe feţele colocatarilor. Ici şi colo răsar nişte fixaţii ale vecinilor, veniţi din diferite domenii de activitate, mici salturi ce dau impresia că reuşesc să modifice cursul faptelor, dar care cad în banalitate.
Este o carte a depresiei pe care o resimte personajul principal: Lev Glebovici Ganin. El nu reuşeşte să-şi activeze dorinţele şi le lasă să lâncezească în mizeria din cameră, de pe holuri, de pe haine şi din băi, din care ameninţă constant că va pleca. Nu reuşeşte nici chiar să renunţe la o poveste de dragoste sufocantă, alimentată de o vecină ce îi intrase pe sub piele şi care era mulţumită, în sfârşit după multe cuceriri haotice, de noul ei statut de doamnă din înalta societate. O carte tristă în esenţă care are icebergurile ei, viaţa explodând din materialitate, din evenimente demult apuse, din amintiri ce îl scot la mal ca pe un naufragiat. Este ca unda EKG care iniţial este constantă, când aparatul este pornit şi apoi începe să oscileze în funcţie de bătăile inimii. Iar oscilaţiile îl salvează în momentul în care un factor perturbator i se prezintă în faţa ochilor: marea dragoste ieşită sub forma unei fotografii din sertarul biroului unui vecin. De aici începe adevărata poveste şi adevărata luptă a personajului pentru a-şi recăpăta starea interioară pe care odată o avea împreună cu Maşenka.
Iar lupta pentru recâştigarea amintirii şi a momentelor petrecute împreună porneşte ca un mecanism ce este turat la viteză maximă la prima cheie. Depresia devine o cârpă de praf ce este scuturată de o fotografie şi, înmuiată într-un strop de apă, îi curăţă cel mai de preţ costum pentru întâlnire. Finalul este deosebit, întruneşte toate condiţiile pentru un roman mare, care să rămână în literatură. Or pentru primul roman al lui Nabukov atât literatura americană cât şi cea europeană a avut ceva de câştigat, dovadă că el a devenit în timp o referinţă culturală.
Dacă vă hotărâţi să citiţi un roman de maxim 150 de pagini care să vă spună ceva şi care să vă dea de gândit în legătură cu alegerile pe care le faceţi în viaţă, vă propun cartea lui Nabukov – Masenka. Unora or să le placă tipul de scriitură, altora poate nu, dar cu siguranţă după ce veţi finaliza cartea o să aveţi o altă părere. Vă provoc !
Şi vă provoc să propuneţi şi voi #Marea împrieteneală: S-o dăm în carte ! Să vedem ce iese. Fiecare va avea ceva de câştigat, vă asigur!
Dorian Dron
Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.