Articolul este preluat de pe site-ul Hyperliteratura.ro

De fiecare dată când mă gândesc la biblioteci, paradoxal, nu-mi vine în minte vreo clădire multimedia sau un spațiu luminos, ultra informatic, cu rafturi până în tavan și cărți așezate la milimetru, ci văd spațiile micuțe, slab luminate, cu cărți vechi, rupte pe cotor sau cu scrisul ilizibil, acele cărți pe care le cauți minute în șir fără să îți dai seamă unde sunt. Fascinația mea vine la pachet cu mirosul de carte veche roasă de carii, miros de motorină, iz dulceag de file îngălbenite, trecute prin mâini lipicioase de acadele și mucegai stătut. Și nu pot să trec peste mirosul ăsta, e ca o amintire injectata în ADN, în plămânii și buretele creierului la care mă reîntorc de fiecare dată când vine vorba de o carte.

Iar astăzi vreau să redeschid ușa imensă cu geam și clopoțel, să trec prin micul hol și să arunc un ochi pe panoul informal cu chipurile decolorate ale lui Gh.N. Costescu și ale altor scriitori locali și să apăs mânerul rece al clanței cu scârțâit medieval. Și aș alege iarna că anotimp. Cu cât deschid ușa mai mult, cu atât trupul resimte vălul de căldură venit de la soba de teracotă, ridicată sub tabloul lui Eminescu. Și o iau teleleu printre cărți, rafturi, mă arunc în beletristică și îmi trec degetele pe cotorul lor, urmărind frânturi de titluri. Sunt curios, atât de curios, să văd ce se ascunde în interior și le trag din fanta lor. De cele mai multe ori caut și în spatele primului rând, cu siguranță un alt cititor a avut amabilitatea să pitească o carte d-aia faină ce nu e pentru împrumut. Inevitabil degetul trece peste conturul coperții, redesenează chipul copilului cu maimuță din Singur pe Lume, lampa lui Aladin ori zeii trasați pe Legendele Olimpului. Mă așez la masă, îmi trag scaunul cât mai aproape de pupitru și îmi așez coatele pe margine. Mă afund în litere, citesc ascultând pendula bătând în vreun colț, ascult coolerul calculatoarelor vibrând și e bine. Intru în poveste, mă pierd printre rânduri și căldura se lipește de pardesiu ca pilitura de fier de magnet. Și mi-e bine… Pleoapele alunecă ușor în spațiul alb dintre cuvinte și mă dizolv în perna moale a scaunului. Pendulul continuă să bată și sunt departe…

Mirosul de anticariat îmi intră în creier, râcâie cu nerv fiecare fir de păr, se joacă în nările mele și îl iau acasă… Și e bine…

Vă dați seama prin câte mâini trec volumele dintr-o bibliotecă? Mă tot întreb câte arome se vâră în paginile cărților. Să facem un experiment și să luăm aceeași carte care să presupunem că va ajunge într-un an la 10-20 de lecturi. Și, dacă în camera cititorului persistă miros de țigară, în alta de ceapă prăjită, tămâie, odorizant, cremă de mâini, lumânări parfumate, bețigașe parfumate, urme de vin și ulei, ananas sau chiar salivă cu care îndoaie paginile, cartea respira aromele și le închide între pagini. Nu vi se pare destul de interesant cum tabieturile, pasiunile, viciile sau chiar bucățile de ADN sunt transferate de la un cititor la altul? Cartea este mai vie decât acțiunea din paginile ei, trăiește mai intens decât personajele create de autor și e mai intensă decât scriitorul însuși. Ar fi interesant dacă scriitorul și-ar putea împrumuta din biblioteci cartea după ceva timp, să îi simtă pulsațiile, să vadă cum colțurile au fost îndoite. Ar intra în contact direct cu cititorul, ar simțit cu buricele degetelor urmele celor care l-au citit. Ar fi cea mai puternică apropiere și nicio critică, nici cea de întâmpinare, fenomenologică sau de alt tip nu ar putea să descrie transferul scriitor-cititor. Nu ar fi fain să ne vedem scriitorii cum trăiesc prin cărțile lor, cărți ce sunt mai vii decât ideile lor, decât creația sau frământarea interioară?

Ce ai zice? Tu ca scriitor ai fi curios să te duci la bibliotecara de serviciu și să consulți lista de achiziție, să vezi pe unde ți-a umblat cartea? Sau ai avea o plăcere interioară dacă ea ar ajunge peste ani la fel ca celelalte, integrate în rafturile categoriei respective, îngălbenite și cu mirosul de mucegai? Eu, unul, aș vrea să-mi văd romanul într-o bibliotecă întunecată și cu miros de anticariat.

Dorian Dron

Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.

sursa foto main: Sl.nsw.gov.au