Trupul şi Scăldarea (partea a II-a)

De altfel obiceiul de a se tăia unghiile vine din tradiţie în urma acestei legende, întrucât pământul de sub unghii aparţine diavolului, care pretinde că a creat lumea şi că ea este a sa. De aceea încearcă să pună mâna pe orice trup şi suflet. „Din pricina Dracului, deci dară, care pretide că trupul omului e al său şi nu al lui Dumnezeu, «îndătinează românii de a tăia unghiile celor morţi» şi tot din această pricină «îi priveghesc» ei toată noaptea, nelăsându-i să stea singuri în casă, temându-se, ca nu cumva să vie Dracul, mânea-o-ar acolo unde a înserat şi să puie mâna pe dânşii.” (S.Fl.Marian – Înmormântarea la Români, p.39)

Unghiile însă au şi o valoare simbolică. Comunităţile tradiţionale din Bucovina şi din Moldova consideră că Dumnezeu întrebă sufletul după ce iese din trup şi ajunge la judecată ce a făcut cu ele şi dacă nu le are asupra sa e rău de dânsul. Se consideră mai ales în Moldova că au o valoare sacră. Unghile se pun în sânul mortului, sau pe pragul uşii „pentru că «la vremea judecăţii cele de pe urmă» din unghiile acestea au să facă sfinţii arhangheli Mihail şi Gavril bucine din care au să bucine în cele patru cornuri ale lumii, ca să întrupeze oamenii şi să se strângă la judecată.

Sufletul trebuie să se prezinte curat în faţa lui Dumnezeu atât la judecata particulară cât şi la judecata finală. Dar şi trupul curat are o aceeaşi simbolistică. El trebuie spălat, dacă e bărbat ras şi tuns sau cel puţin pieptănat. Doar dacă în timpul vieţii a lăsat cu „limbă de moarte” să nu fie aranjat, el trebuie lăsat cum a murit. Dacă e femeie părul trebuie să-i fie împletit sau acoperit cu o basma, considerându-se că femeile nu sunt drepte de a se înfăţişa în faţa Domnului cu capul dezvelit, trimitere simbolică la căderea în păcat. Fetele mari şi copilele se lasă cu părul despletit, întrucât sunt considerate fără de păcat.

De cele mai multe ori în apa cu care se spală mortul se pun diferite arome sau plante aromate pentru a-i da o aromă trupului lipsit de viaţă, dar şi pentru a se prezenta curat la judecată. Ca mărturie din parte Bisericii Ortodoxe stau cuvintele Sfintei Teodora al cărei suflet o dată ieşit din trup a văzut cum trupul îi este uns cu uleiuri şi a simţit că „s-a curăţit toată”: „Fugind arapii aceia, a venit iarăşi domnul meu, plăcutul lui Dumnezeu Vasile, ducând împreună cu el mai multe vase cu untdelemn curat şi cu mir de preţ, sfinţit, pe care le ţineau în mâini nişte tineri frumoşi. Sfântul Vasile a poruncit să le depecetluiască – destupe – şi să le toarne toate peste mine. După turnarea sfântului untdelemn şi mir peste mine, m-am umplut de o mireasmă duhovnicească minunată şi cerească. Atunci am văzut că m-am curăţit toată.” (Protos. Nicodim, Măndiţă, Calea Sufletelor în veşnicie sau cele 24 vămi ale văzduhului, vol I , p. 22.) Tot din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe, Nicodim Măndiţă în cartea Înmormântarea şi parastasele cuvenite, menţionează că: „Trupul repausatului se spală peste tot cu apă, după rânduiala creştinilor apostolici (F. Ap. 9, 37) şi apoi se şterge. În unele părţi se unge cu untdelemn la toate încheieturile, poate în amintirea ungerilor lui de la Botez şi Mirungere ca: prooroc, preot şi împărat tainic în Hristos. Spălarea trupului repausatului se face spre reamintirea că trupurile drepţilor vor învia în mărire, după sfârşitul acestei lumi trecătoare (I Cor. 15,444). Spălarea trupului repausatului înseamnă curaţia sufletească a creştinului, în care sufletul său se va înfăţisa înaintea Dreptului Judecător, pentru a fi judecat şi răsplătit după faptele sale. «Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după faptele lui” (Ape. 22,12). Spălarea trupului repausatului se face după pilda Domnului Hristos, al cărui Trup a fost spălat cu apă, zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Aceasta mai înseamnă: cinstirea, dragostea rudeniilor către repausat şi dorinţa lor ca trupul lui să fie în curăţenie înaintea Domnului.” (Pr. Nicodim Măndiţă, Înmormântarea şi parastasele cuvenite, cap. Cum pregătim pe repausat pentru înmormântare, 4- De ce se spală trupul repausatului cu apă ?)

Ce semnifică însă apa de la scăldare şi ce se întâmplă cu obiectele folosite ? Apa de la scăldare are o proprietate malefică. Tocmai de aceea ea trebuie aruncată într-un loc pustiu, unde nu calcă nici un om și nici viețuitoare. În dicţionarul lui Marin Negu, Cartea relelor. Imaginarul malefic în folclorul literar românesc, la litera A, Apa Mortului întâlnim următoarea explicaţie: „Această apă are o largă întrebuinţare în farmece şi vrăji, mai ales în aruncarea fetei în ură: «În Maramureş, ca şi în alte regiuni ale ţării, fata rămasă nemăritată până la o anumită vârstă, considera că întârzierea ursitei, a neputinţei ei de a încheia căsătoria, se datora interpunerii unor forţe oculte, de provenienţă umană, între ea şi cel aşteptat, în speţă de vrăjitoare, care îi luaseră dragostea» (Bilţiu, Studii, 2, p.99) Ţâparea în ură se face stropind fata, fără ştirea acesteia, cu apă din scăldătoarea mortului. Victima acestui act malefic nu mai este băgată în seamă de flăcăi, nu mai este invitată la joc şi rămâne fată bătrână.” Ori în Superstiţiile poporului român, a lui Ceauşanu întâlnim următoarele relatări: „În Vâlcea, se crede că «scăldătura» de mort, dacă este dată cuiva ca băutură, îl face să nu mai poată simţi plăcerile sexuale. Unui astfel de om i se zice în popor: «legat», «famăn».” (Gh. F. Ciauşanu, Superstiţiile poporului român. În asemănare cu ale altor popoare vechi şi noi, p. 125.) „La români, dacă un bărbat îşi înşală nevasta cu altele din sat, femeia lui îl leagă în următorul fel: fură brăcinarul bărbatului său, îl spală în scalda unui mort şi-l înnoadă de trei ori, ţinând mâinile la spate şi zicând: «Cum şade mortu-n pat, aşa să şadă şi bărbatu-meu ! »” (Gh. F. Ciauşanu, op. cit., p.129.)

Cât despre ligheane, căni, cazane, toate ustensilele ce au intrat în procesul de scăldare, chiar şi indirect, sunt considerate încărcate cu forţe negative. De aceea cădiţa în care a fost spălat mortul se întoarce cu gura în jos, cănile cu care a fost turnată apa se sparg iar cazanele sau oalele în care a fost încălzită apa, ori se îngroapă ori se dau de pomană celor care l-au spălat pe repauzat. Maria din Şerbăneşti comentează: „Apa de la mort se aruncă la un copac, copaia ce a ţinut apa pentru mort se ţine apoi cu gura in jos, se sparge cana sau oala ce au folosit la spălat.” Şi la Florea Marian întâlnim această tradiţie „Albia sau vana, în care s-a scăldat mortul, după ce s-a aruncat scăldătoarea dintr-însa se răstoarnă cu gura în jos şi nu se mai întrebuinţează defel până după înmormântare, fiind rău de moarte şi pentru alţii.” (S.Fl.Marian, op. cit., p. 42.)

Obiectele cu care a intrat mortul în contact direct se pun în sicriu. „Pieptenele, cu care s-a pieptănat şi săpunul cu care s-a săpunit mortul, nu se întrebuinţează mai mult, ci ori se aruncă şi aceste două obiecte pe un râu, ori se păstrează şi se îngroapă împreună cu mortul, puindu-se în perniţă pe care i-o aşează sub cap, în tron.” De altfel şi forfecuţa cu care se taie unghiile sau unghiera este pusă sub pernă în sicriu. Cât despre prosoapele cu care a fost şters mortul, acestea se dau de pomană, celor ce l-au scăldat, împreună şi cu un set, după caz, de haine ce i-au aparţinut repauzatului. Urmează apoi zicala: „Bogdaproste” sau „Bodaproste” (zona Dâmboviţa) şi „Să fie primite”. Dacă nu se pun în sicriu, atunci ele sunt aruncate în locuri unde nimeni nu va ajunge vreodată. Dar pe lângă obiecte „cei care au scăldat mortul sunt plătiţi, fiindcă altfel se credea că acela scăldat ar bea scalda pe lumea cealaltă. Scalda se aruncă în general la loc curat.” (Moartea. cap. 1: Semnele prevestitoare. Înmormântarea, consultat pe adresa de internet http://www.judetulgorj.info/despre-gorj/traditii-si-obiceiuri-gorj/786-moartea-semnele-prevestitoare-inmormantarea.html.)

Cât despre aranjarea părului se spune în tradiţie: „Tot atunci când se piaptănă mortul este datină, în unele părţi, de a-i tăia puţin păr, care se pune în ceară şi se păstrează de către neamurile lui în pălămida lăzii, spre aducere aminte, alţii îl pun şi îl ţin în lăviţa lăzii şi iarăşi alţii scot un cui din părete şi vârându-l în locul aceluia, bat cuiul la loc peste dânsul sau fac o bortă în uşorul de sus al uşii, îl vâră în borta aceea şi astupându-l, îl lasă apoi pentru totdeauna acolo. Aceasta se face pentru norocul casei, căci, amăsurat credinţei poporului, nu se ştie după cine se trage norocul la casă şi lesne poate cu acela ce a murit să se ducă tot norocul, dacă nu se păstrează nimic de la el.” (S. Fl. Marian, op. cit., pp. 40-41.)

Despre persoanele care au spălat mortul se spune şi în zona Pucioasa că „nu au voie să facă de pomană, considerându-se că nu sunt «curate», prin intrarea în contact cu mortul.” Florea Marian spune: „Femeilor celor ce au scăldat pe cel mort nu le este iertat să umble la fierturi, nici la colacii mortului. Acasă la dânsele însă pot umbla, dacă mai înainte de aceasta, s-au spălat de nouă ori dupăolaltă.” (S. Fl. Marian, op.cit.,p.42.)

Dacă până acum am putut observa o serie de practici tradiţionale ce ţin mai degrabă de superstiţii, vom formula succint şi punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe. Canonul Bisericii interzice toate aceste practici, adiacente spălării trupului, considerate păgâne. Preotul Eugen Drăgoi formulează un punct de vedere oficial al creştinismului ortodox, bazat pe scrierile canonice: „În tradiţia populară s-a încetăţenit obiceiul ca, de la moarte până în ziua înmormântării, să se acopere oglinzile din casă cu o pânză albă, să se răstoarne oalele cu fundul în sus şi altele. Aceste practici – care sunt, evident, superstiţii străvechi – ar avea darul de a împiedica întoarcerea defunctului sau poposirea lui mai îndelungată în casa unde a trăit şi, eventual, a murit.” (Pr. Eugen Drăgoi, Înmormântarea şi pomenirile pentru morţi, cap. Ce trebuie să facem.) Oficial vorbind Biserica Ortodoxă nu este de acord cu practicile încetăţenite în popor, practici pe care le vom aminti de acum în colo, prezentând astfel şi contraargumentul venit din partea clericilor.

Concluzia ar fi aceea că scăldatul nu reprezintă doar un act propriu-zis ci are o simbolistică clară. Atât sufletul cât şi trupul trebuie să se prezinte curate şi aranjate în faţa lui Dumnezeu. Scăldatul este prima etapă, dar şi cea mai importantă, în pregătirea mortului până la îngroparea propriu-zisă.

Dorian Dron