TRUPUL ŞI SCĂLDAREA (partea I)

Ce se întâmplă însă cu trupul, în vreme ce sufletul „călătoreşte” ? Trupul este inert, fără vreo funcţie vitală. Mâinile sunt moi, capul nu se mai sprijină de gât, ochii sunt „goi şi reci”.

Amintind în capitolul patru, Repauzarea, despre închiderea ochilor ca fiind cel mai dureros moment al sfârşitului vieţii, vom continua să ne axăm aici pe importanţa pregătirii trupului în vederea înmormântării, prezentând paşii până la punerea în groapă şi momentele de după.

Ochii trebuie închişi, din punctul de vedere al tradiţiei, întrucât se consideră că mortul vede suferinţa celor din jur şi nu-şi poate lăsa sufletul să plece către lumea cealaltă. O altă interpretare ar fi aceea ca mortul să nu se vadă spălat de străini şi pregatirile ce i se fac pentru înmormântare. De asemenea „ochii lor, sticloşi, pierduţi, sunt cei mai înfiorători, sunt însăşi moartea. Pentru ca aceşti ochi să nu vrăjească pe cei vii, neamurile vor veghea pe cel ce trage să moară, şi-i vor închide ochii care se păienjenesc.” (S.Fl. Marian – Înmormântarea la Români). În legătură cu această practică în tradiţia poporului român există unul dintre cele mai periculoase blesteme: „să dea Dumnezeu să n-ai pe nimeni să-ţi închidă ochii.” (Gh.F.Ciauşanu – Superstiţiile poporului român în asemănare cu alte popoare vechi şi noi)

După ce i s-au închis ochii i se leagă gura, pe sub bărbie, cu o basma, pentru a nu rămâne „cu gura căscată”. În plus există o întreagă simbolistică pentru modul în care îi stă gura. Dacă ea a fost închisă şi s-a deschis pe parcursul celor trei zile până la înmormântare, se spune că respectivul repauzat va mai lua pe cineva din familie sau persoana dragă cu el pe lumea cealaltă. Valentin Dron comentează: „Când a murit tata şi a fost dus la capelă, în prima zi după ce ne-am întors de acasă l-am găsit cu gura deschisă. Femeile ce cunosc datinile mi-au spus că este semn rău. Şi chiar aşa a şi fost. A doua zi am aflat că a murit o mătuşă de-a tatălui meu. Acelaşi caz s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă când unei rude de-ale noastre i s-a deschis gura şi a doua zi a murit tot cineva din familie.” De altfel şi în comunităţile tradiţionale este încetăţenită această mentalitate în legătură cu ochii ce rămân deschişi, nu numai cu gura : „Cei mai mulţi însă cred şi spun că, nestându-i ochii închişi şi lipiţi, ci deschişi, înseamnă că, în scurt timp, are să mai moară cineva din casa aceea sau dintre neamurile cele mai de aproape, care i-au fost mai dragi şi anume ori un bătrân, ori doi tineri. Ba, în unele locuri, cred aşa de tare, încât că, dacă cineva este bolnav din neamul celui mort se pregătesc cu toate cele trebuincioase de moarte pentru dânsul, aşteptând numai ora în care să-i iasă sufletul. Iar când stă cu un ochi închis şi cu celălalt deschis, cred că, cu cel închis se uită pe drumul său, iar cu cel deschis se uită în casă, ca să vadă cine are să vină după dânsul din acea casă. Dacă stă cu gura deschisă cred unii că el se roagă la oameni, ca să-l ierte, alţii, că cere ceva de pomană, cei mai mulţi inşi însă că are să mai moară cineva din casa aceea.” (S.Fl. Marian – Înmormântarea la Români)

În legătură cu îmbrăcămintea în care a murit, se spune că pe aceasta o va purta pe lumea cealaltă, nu pe cea pe care o primeşte după scăldare. Dar şi aici părerile sunt împărţite.

Scăldarea

O dată repauzat, corpul este pregătit pentru ultima baie. Se consideră în tradiţie că această ultimă scăldătoare este cea mai importantă, întrucât în urma ei sufletul se va prezenta în faţa Domnului, curat sau nu. Orice neglijenţă din partea celor avizaţi să se ocupe de această secvenţă îl va costa scump pe lumea cealaltă. Vom analiza principalele momente.

Familia, după ce bolnavul şi-a dat ultima suflare, cheamă persoane avizate ce se ocupă de scăldarea mortului sau câţiva străini. Baia trebuie făcută până corpul apucă să se răcească şi aftfel să devină ţeapăn. Motivele sunt de la sine înţelese.

Ce trebuie pregătit ? În comunităţile tradiţionale se aducea apă curată de la izvor, fântână sau de la un pârâu limpede pe care apoi o puneau într-un lighean sau cazan şi pe foc pentru a se încălzi. În comunităţile moderne cazanul este înlocuit cu apa termică. Biserica formulează următoarea idee cu privire la scăldat: „Trupul mortului este spălat (scăldat) cu apă curată, care aminteşte de apa Botezului prin care cel răposat a devenit membru al Bisericii,” (Pr. Eugen Drăgoi – Înmormântarea şi pomenirile pentru morţi) şi stropit cu agheazmă. În apa proaspăt încălzită se obişnuia să se pună diferite plante sau arome frumos mirositoare, cu scopul de a îmbălsăma trupul rece şi neînsufleţit pentru marea călătorie. În legătură cu focul de sub cazanul cu apă proaspăt adusă, Florea Marian spune: „Se bagă însă tare bine de seamă, mai ales de către cei de casă şi cu deosebire în Ţara Românească, că să nu se împingă tăciuni sub vasul în care fierbe apa de scăldat, sub cuvânt, că se face focul de fiert apă pentru scăldatul şi altor morţi.” Lucru neacceptat. Baia ultimă reprezintă şi un botez imaginar către lumea de dincolo, un botez către a treia lume. Dacă copilul odată născut trece, prin botez, de la lumea internă la lumea reală, acum mortul trece de la cea reală la cea sprirituală. Apa este considerată purificatoare, trimiţând la pildele lui Ioan Botezătorul, simbol al iertării păcatelor. De unde putem formula o prima concluzie că apa mortului este şi un simbol al purificării, am spune ultimul după Spovedanie, Împărtăşanie şi Sfântul Mir.

Cădiţa o dată umplută reprezintă recipientul în care a fost botezat, numai că de data aceasta simbolic, ca o a doua scăldare sfântă. Nu se va mai ierta păcatul strămoşesc, lepădat prin convertirea la creştinism, o dată cu prima slujbă la care participă pruncul, ci i se vor ierta păcatele dobândite pe timpul vieţii.

Când trupul este aşezat în scăldătoare el este spălat de bărbaţi, daca repauzatul este bărbat, sau de femei daca a fost femeie. Niciun loc nu trebuie neglijat. „Cel ce se apucă de spălat şi scăldat pe vreun mort şi nu rade bine tina şi tot lipul (lepul) de pe dânsul, de cumva e întinat sau nu poate să-i spele tot lipul de sub unghii, se crede că are un păcat foarte mare şi că tina, ce rămâne pe cel mort, are să o mănânce el în cealaltă lume. Drept aceea, fiecare care se apucă de scăldat, după ce l-a spălat acum peste tot corpul, până ce s-a făcut curat cum l-a pus mâ-sa în faşă, când l-a pornit la botez, îndată îi taie unghiile, anume ca şi sub unghii să-l poată astfel spăla, ca să nu rămâie şi sub acestea niciun pic de tină, pentru că dacă nu face aceasta pe cealaltă lume va avea grea răspundere, apoi şi pentru aceea ca nu cumva, ducând pământul cu dânsul din această lume în cealaltă, să fie cunoscut de diavol.” (S.Fl. Marian – Înmormântarea la Români) Despre pământul de sub unghii ce este cunoscut de diavol există în tradiţie o legendă conform căreia la crearea lumii nu exista nimic altceva decât apă, Dumnezeu şi Diavolul. Dumnezeu a trimis divolul să-i aducă o bucată de lut de pe fundul apei să poată crea un aşezământ pe care să stea. Satana a coborât în apă, dar nu a găsit lut şi după ce s-a înfăţişat a doua ora Domnului a fost pus să-i aducă nisip. A luat un pumn de nisip, dar până să ajungă cu el la Dumnezeu i s-a risipit printre degete. Doar câteva firicele i-au rămas pe sub unghii. Trei dintre ele i le-a dat Domnului, restul le-a oprit pentru el. Atunci Dumnezeu le-a luat, le-a frământat şi a creat o «turtiţă» pe care a aşezat-o pe apă. Cei doi s-au aşezat pe ea să se odihnească. Atunci diavolul vrând să rămână singurul stăpân al lumii, crezând că Atotputernicul a adormit, a încercat să-l răstoarne de pe turtiţă şi să-l omoare. Însă cu cât încerca să tragă mai tare de Dumnezeu, cu cât turtiţa se mărea. Şi astfel a luat naştere pământul. Când a creat omul Dumnezeu l-a creat din pământ, care pământul a fost adus de satana din apă. De aceea se spune că „a rămas în om un fir de inimă cât un fir de mac în şapte despicat şi firul sau sâmburele acela e «răutatea omului». De aici vine apoi, că omul sudue aşa de spurcat şi urât, căci dacă n-ar fi sâmburele cel rău într-însul, omul ar fi «curat ca mirul»” Această legendă în versiunea ei originală se regăseşte în cartea lui Florea Marian, Înmormântarea la Români.