În tradiţie s-a încetăţenit ideea de existenţă a vămilor pe care sufletul trebuie să le treacă. De altfel şi în unele texte aparţinând Bisericii Ortodoxe întâlnim pasaje ce trimit către această interpretare, cea a drumului de la „lumea cu dor” la „cea fără de dor”, de la întuneric la lumină, văzut ca un tunel cu diferite opriri, vămile sufletului. După cum vom vedea în cartea Calea Sufletelor în veşnicie sau cele 24 vămi ale văzduhului, există din punctul de vedere al lui Nicodim Măndiţă, confirmat în carte de vocea Sfantei Teodora, douăzeci şi patru de vămi. Dacă în vizinea creştină numărul vămilor este multiplu de patru, în viziunea tradiţională există o pendulare între nouă şi doisprezece, cu rare excepţii asemănatoare cu cea a Bisericii Ortodoxe, douăzeci şi patru.
După cum am observat în capitolul de mai sus, sufletul după desprinderea de trup trece prin mai multe experienţe extracorporale, până la prima vamă. De aici urmează pentru solitarul spirit chinuri amare, pe care trebuie să le îndure prin fiecare astfel de tribunal, unde se judecă diferitele fapte pe care le-a comis de-a lungul vieţii.
Vorbind de cele două categorii de îngeri, cei buni şi cei răi, la acest nivel vom distinge rolul pe care îl au în „salvarea” către lumină sau „condamnarea” către 
infern a sufletului rătăcitor. Astfel „îngerii cei buni, înfăţişează la vămi faptele bune ale sufletului; iar îngerii cei răi din văzduh caută să ne afunde, să ne depărteze de Dumnezeu. De aceea ei apar ca nişte vameşi, care cer plata pentru toate faptele noastre cele rele. Plata o fac îngerii cei buni din tezaurul faptelor noastre celor bune. Tot spaţiul ce desparte pământul de ceruri este divizat în douăzeci şi patru de părţi sau tribunale; fiecare parte este un tribunal sau vămă, unde se cercetează anumite păcate. Acele tribunale le formează îngerii cei răi. Prin urmare văzduhul este plin de îngeri buni şi răi, care ştiu toate faptele noastre. Aceasta o adevereşte Sf.Ap. Pavel, scriind în Epistola către Efeseni: «Nu ne luptăm împotriva trupului şi a sângelui; ci împotriva principiilor, a puterilor şi a stăpânului întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor rele, care sunt în văzduh»” (Protos. Nicodim Măndiţă – Calea sufletelor în veşnicie sau cele 24 vămi ale văzduhului) . De aici putem observa importanţa cetelor de îngeri şi în special a îngerilor luminii, care plătesc vămile, nu cu obiectele personale pe care „dalbul de pribeag” le ia cu el pe lumea cealaltă, pregătite de familie şi depuse în siciru, — semn al unei viziuni precreștine ce consideră că existența omului se continuă în lumea de dincolo în forme asemănătoare cu cele de aici — ci cu faptele bune pe care le-a săvârşit pe pământ . Tocmai de aceea importantă este latura umană, altruistă şi creştină pentru mântuire. Îngerii cei buni nu au alte „arme” împotriva celor întunecaţi, ce vor să fie răscumpăraţi pentru păcatele săvârşite de om, decât faptele sale bune. Balanţa este una simbolică, dar ea cântăreşte viaţa celui răposat, înclinând ori în partea lucrurilor bune ori în cea a celor rele. De un echilibru între cele două nu putem vorbi, întrucât este aproape imposibil să săvârşeşti un număr egal de păcate şi de fapte bune. În caz de egalitate, sufletul, confirmat şi de pasajul citat din Nicodim Măndiţă, are „liberă trecere”, îngerii buni plătind în mod egal păcatele săvârşite de om. Dar imagismul şi simbolistica vămilor nu se opreşte aici. După cum vom vedea mai departe există o tipologie a acestora, orientată ascendent către Împărăţia Cerurilor, pe care o vom prezenta.
„Sufletul trecând pe acolo, este acuzat pentru păcatele sale de către demoni. Fiecare din tribunale, sau fiecare vamă, după cum le numesc Sfinţii Părinţi în scrierile lor (în timp ce duhurile rele de acolo sunt numite vameşi), corespunde cu un anumit grup de păcate. Spiritele cele rele acuză pe Suflet nu numai de păcatele pe care el le-a săvârşit şi de care este vinovat; ci şi încă de acelea pe care el nu le-a comis, după mărturisirea Sfântului Ioan Lestvithnik. Astfel, prin aceste vămi ale văzduhului, se arată – în mod material – judecata particulară care se face – numai spiritual – de Domnul nostru Iisus Hristos, după moartea fiecarui om. Se arată încă şi faptul, că această judecată se face cu ajutorul îngerilor buni, la care îngăduie şi pe îngerii cei răi care umplu văzduhul; judecata în care se amintesc Sufletului toate faptele sale şi după care i se hotărăşte o stare ştiută. […] De aici vedem că vămile reprezintă calea ce trebuie să o apuce numaidecât toate Sufletele omeneşti – bune sau rele- spre a trece din viaţa aceasta temporală la viaţa vecinică. ” (Protos. Nicodim Măndiţă – Idem)
Sufletele „bune”, după ce s-au scurs cele patruzeci de zile sunt urcate la cer de către îngeri, drumul neavând obstacole, cu toate că demonii vor încerca să-i împiedice ascensiunea, căutându-i şi cele mai mici păcate. Însă sufletele sunt şi „rele”, în sensul păcatelor săvârşite de om pe parcursul vieţii. Despre acestea tradiţia spune că sunt răpite de către demoni, din protecţia îngerilor, şi duse în ghenele iadului unde sunt chinuite pe vecie. Dar până acolo vom transfera viziunile, lăsând tradiţia în plan secund şi prezentând astfel tipologia vămilor din punctul de vedere al Bisericii.
Tipologia vămilor
În creştinismul ortodox ideea de vămi şi de tipologie vine din relatările Sfintei Teodora ce i-a vorbit în vis ucenicului Sfântului Vasile, Grigore. În urma relatărilor acestuia, Nicodim Măndiţă inventariază vămile în funcţie de păcatele omului, săvârşite „cu sau fără de ştiinţă”.
„Sufletul îndreptându-se spre răsărit, pe calea cerului, întâlneşte prima vamă, unde spiritele cele rele, după ce au oprit Sufletul însoţit de bunii îngeri, îi înfăţişează păcatele sale prin cuvânt, vorbe deşarte, convorbiri zadarnice, vorbe obscene, batjocori, luarea în râs a lucrurilor Sfinte, cântece lumeşti, cântări pasionate, râs, s.a.
A doua vamă este cea a minciunii: orice minciună, călcare de jurământ, întrebuintarea numelui lui Dumnezeu în deşert, călcarea făgăduinţelor făcute înaintea lui Dumnezeu, ascunderea păcatelor înaintea Duhovnicului…
A treia vamă este cea a calomniei: calomnierea aproapelui, vorbirea de rău, umilirea altuia, înjurăturile, batjocora unită cu uitarea propriilor sale greşeli şi păcate…
A patra vamă este aceea a lăcomiei: beţia, obiceiul de a mânca printre mese şi în ascuns, uitarea rugăciunii înainte şi după masă, nepăzirea posturilor, nesaţiu, desfătările, în fine, tot felul de gastrolatrie…
A cincea vamă este a lenevirii: lenevirea relativ la serviciul Divin şi la rugăciunea particulară, neglijenţa la lucru, lene în cele duhovniceşti şi gospodăreşti…
A şasea vamă este aceea a furtului: tot soiul de furturi pe ascuns sau pe faţă…
A şaptea vamă este aceea a avariţiei şi a iubirii de argint…
A opta vamă este a cămătăriei…
A noua vamă este aceea a înşelătoriei: judecăţi false, măsuri false şi alte înşelătorii…
A zecea vamă este cea a geloziei, a zavistiei…
A unsprezecea vamă este aceea a mândriei: a ambiţiei, prea marii opinii de sine, lipsă de respect către părinţi, cler şi superiori, mândrie, îngâmfare, trufie şi alte neascultări…
A douăsprezecea vamă este aceea a mâniei…
A treisprezecea vămă este aceea a răzbunării…
A patrusprezecea vamă este aceea a uciderii…
A cinsprezecea vamă este aceea a magiei: vrăji, amestec de otrăvuri, farmece, invocaţia demonilor, spiritism, etc.
A şaisprezecea vamă este aceea a necurăţiei şi a tot ce se raportă la acest păcat: gânduri scârboase, dorinţi şi acte necurate, iubire trupească a persoanelor neunite prin căsătorie legitimă, priviri la lucruri necurate, priviri voluptoase, pipăiri necurate…
A şaptesprezecea vamă este aceea a adulterului: necredinţa în căsătorie, căderea în păcat a persoanelor consfinţite lui Dumnezeu…
A optsprezecea vamă este aceea a păcatului sodomiei: pasiuni contra naturii, incesturi, etc.
A nouăsprezecea vămă este aceea a ereziei: false raţionamente asupra religiei, lepădarea de Credinţa unicei Bisericii dreptcredincioasă a lui Dumnezeu, hulirea, blasfemarea…
A douăzecea vamă este acea a nemilostivirii sau cruzimii…
A douăzeci şi una vamă este aceea a slujirii la idoli…
A douăzeci şi doua vamă este aceea a sulemenirii şi a sluţirii feţelor…
A douăzeci şi treia vamă este aceea a fumatului…
În sfârşit cea mai de pe urmă, a 24-a vamă, este aceea a simoniei (Trafic cu lucruri considerate de biserică drept bunuri spirituale, sfinte și pedepsit cu excomunicarea, caterisirea etc.) Trecere vămilor are loc a treia zi după moarte. ” (Protos. Nicodim Măndiţă – Idem)
Asupra ultimei informaţii desprinse din cartea Calea Sufletelor în veşnicie sau cele 24 vămi ale văzduhului, a lui Nicodim Măndiţă, cea în care sufletul trece vămile după a treia zi de la moarte vom insista puţin, întrucât intră în contradicţie cu tradiţia. După cum am văzut în subcapitolul de mai sus, tradiţa consideră că sufletul „stăruie” pe pământ timp de patruzeci de zile, după care se ridică la cer. Ori în viziunea creştină „după exemplul Mântuitorului, Care a înviat a treia zi după moarte, tot sufletul trebuie să se urce la cer, pentru a slăvi pe Creatorul universului.” (Protos. Nicodim Măndiţă – Idem)
Deseori este asemănată Învierea Domnului şi Înălţarea la Cer, cu sufletul ce abia s-a desprins din trup şi şi-a terminat călătoria pe pământ. Afirmăm acest lucru întrucât, din punctul de vedere al tradiţiei, sufletul răposatului porneşte în „marea călătorie” către Rai după patruzeci de zile, timp în care şi Iisus a stat pe pământ până s-a ridicat la Ceruri. Este o analogie pertinentă, ţinând cont că acestă mentalitate s-a perpetuat din generaţie în generaţie în rândul oamenilor.
Referitor la tipologia vămilor C.D. confirmă viziunea pe care am expus-o: „Când mi-a murit naşa de botez, am visat-o în seara de după îngropare. Se făcea că eram în bucătăria apartamentului ei, fără a fi cineva acasă. Deodată mi-a apărut în faţă, clar, ca şi cum ar fi fost în viaţă. I-am spus «naşă eşti moartă, nu ai ce căuta aici». Iar ea mi-a răspuns: «Ştiu, dar nu ai idee prin ce chinuri trec prin vămi, pentru păcatele pe care le-am făcut.» Pe atunci nu cunoşteam ce semnificaţie au vămile, nu ştiam că există. Mi-a confirmat mama mea. Dar visul s-a schimbat. Deodată mi-a apărut un munte şi în jur oameni ce cărau pietre de moară, pietre pe care în mod normal nu le-ar fi putut ridica nici trei. Erau chinuiţi şi istoviţi, dar se mişcau neîncetat pe două benzi, unii coborau şi alţii urcau către acel munte pentru a-şi încărca braţele cu câte o piatră. Nu ştiam însă ce caut eu în locul acela. Naşa însă a aparut. Aici îmi voi găsi şi eu veşnicia, pentru păcatele pe care le-am făcut. Nu mai e loc de salvare. Şi m-am trezit. Nu ştiu însă ce păcate grele avea.” (C.D., comentariu)
Sufletul după cum vedem îşi găseşte locaşul, în urma judecăţii particulare, judecată ce înseamnă din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe sentinţa pe care o primeşte de la Dumnezeu în urma păcatelor sau a faptelor bune, cu destinaţia precisă Rai sau Iad. Dar până atunci sufletul are de trecut vămile. Simbolistica vămilor însă diferă de la o comunitate la alta. Numerologic vorbind există până acum trei variante pentru reprezentarea lor: nouă, doisprezece şi douăzeci si patru, existând şi o versiune modificată după cea a lui Nicodim Măndiţă de Părintele Mitrofan în cartea Ce se intampla cu sufletul dupa moarte si cum poate fi el ajutat, unde elimină ultimele patru vămi: cea a slujirii la idoli, cea a sulemenirii şi a sluţirii feţelor, cea a fumatului şi cea a simoniei. Vorbim de trei cifre distincte preluate atât din tradiţie, cât şi din ortodoxism. Despre numărul maxim de vămi, întâlnit în scrierile canonice, nu vom mai vorbi. Merită amintită pasiunea comunităţilor în pendularea dintre cele două cifre: nouă şi doisprezece. Maria din Şerbăneşti consideră că sunt nouă vămi pe care sufletul trebuie să le treacă. „Aici la noi (comuna Şerbăneşti, oraş Pucioasa) se practică următorul lucru: după ce mortul a fost aranjat, spălat, îmbrăcat şi pus în coşciug, i se leaga de cap sau mai bine spus i se pune pe frunte o împletitură de două aţe, albă şi albastră şi pe ea nouă cruciuliţe, semnificând cele nouă vămi. Această împletitură poare numele de oral şi ajută sufletul pe lumea cealaltă să treacă de ele. ” Acelaşi obicei îl întâlnim şi în comunităţile tradiţionale: „Tot în Ţara Românească este datină de a se pune unui mort orar pe frunte, ca să fie păzit de focul cel nestins.” (S.Fl.Marian – Înmormântarea la Români)
Florea Marian în cartea Înmormântarea la Români, menţionează că demonii, aceşti îngeri răzvrătiţi, au creat vămile şi acestea ar fi, pe lângă cele menţionate mai sus, şapte, nouă şi nouăzeci şi nouă. Explicaţia pentru numerologia lor nu există, doar s-a încetăţenit ideea de delimitare a lor. Marea majoritate a interviaţilor săi spune că numărul optim este cel afirmat şi de biserică, douăzeci şi patru.
Cert este că sufletul are de trecut un set de vămi, fără a avea importanţă câte, ci mai degrabă ce fel de. Din treaptă în treaptă sufletul este întrebat pentru păcatele săvârşite cu voie sau fără de voie, iar demonii stau pregătiţi cu balanţa judecăţii în faţă, pentru a-i permite să meargă mai departe ori pentru a-l opri şi arunca în ghenele iadului.
Dorian Dron
Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.
Pozele sunt preluate, in ordine, de pe site-urile:
1. www.doxologia.ro
2. aparatorul.md
3. adevarul2012.blogspot.com
4. www.hanuancutei.com
5. www.hanuancutei.com
5. ipatele.iasi.mmb.ro
Daca asa sta treaba fratilor ne-am ars ca toti avem astfel de pacate lumesti .Deci imi iau adio de la rai.Trebuie sa ne ducem in varful muntelui sau in pustiu si acolo sa vietuim.Ca in cartile sfinte nu putem trai nimeni nu poate trai sau ma rog poate au gasit unii o solutie.Pace si liniste tuturor.