IEŞIREA SUFLETULUI
După ce a repauzat, sufletul se desprinde din carcasa sa ce a fost până atunci trupul său. Sufletul continuă să fie «viu», pe când trupul e lăsat inert, fără simţuri şi fără raţiune. „Ochii au apus, picioarele s-au legat, mâinile şi auzul au încetat, limba cu tăcere s-a îngrădit… (Slujba Înmormântării). Existenţa umană s-a distrus: s-a făcut în două bucăţi, trup şi suflet. A ajuns «fără glas, fără simţire, mort.» (Slujba Înmormântării). Mortul nu este mort ! Este moarte !” (Arhimandrit Vasiliu Bacoiani – Sufletul după moarte)
După cum putem observa trupul şi sufletul se scindează, dar după unele teorii, în principal dogmatice, aparţinând Bisericii, cele două continuă să aibă o legătură chiar şi după moarte. Trupul se degradează ajungând oase şi sufletul se ridică la cer. Dar legătura se păstrează paradoxal am putea spune. Sfântul Dionisie Areopagitul şi Sfântul Grigorie de Nyssa, scriu: „E drept că trupul se destramă pe încetul, dar nu se nimiceşte, căci nimicirea e tocmai trecerea în neexistenţă, câtă vreme destrămarea e numai o împrăştiere, adică o reîntoarcere a trupului la stihiile pământene din care a fost luat. Iar ceea ce se află în această stare nu se pierde, cu toate că aşa ceva trece dincolo de percepţia noastră simtuală” (Jean-Calude Larchet, Legatura sufletului cu trupul stăruie şi după moarte, a se vedea aici). Nu numai cei doi sfinţi afirmă acest lucru, ci şi Sfântul Ioan Gură de Aur, simbol al creştinismului: „ «moartea nimiceşte ceea ce este stricăcios în noi, nu şi trupul». De aceea ar fi greşit să ne închipuim că «legătura dintre trupuri şi sufletele lor se rupe pe vecie»” (idem, Jean-Calude Larchet ). În plus când mormântul s-a pecetluit şi un corp a fost deshumat, oasele acestuia primesc aceeaşi slujba ca şi cel aflat în sicriu ce urmează a fi îngropat. De unde şi legătura dintre sufletul şi oasele celui ce a fost deshumat şi a celui aflat pe cale de a fi îngropat. Se stabileşte o relaţie dincolo de raţional, pe care nici cărţile şi nici tradiţia nu o pot demonstra.
„După ce sufletul care se desparte de trup rămâne suflet al celui mort, tot aşa şi trupul, fie el leş sau numai oase, rămâne trup al său. Dincolo de moarte, sufletul şi trupul păstrează – atât între ele, cât şi cu persoana căreia îi aparţin -o legătură cu neputinţă de distrus, pe baza apartenenţei lor la o aceeaşi persoană (ipostas)” (idem, Jean-Calude Larchet ).
Chiar dacă trupul se descopune el aparţine omului ca şi întreg şi astfel şi sufletul părăsind corpul va avea aceeaşi formă ca şi recipientul din care a provenit. Sufletul este imaterial, dar totuşi el păstrează particularităţile formei. Uneori spiritul este asemănat cu o fantomă, calitatea esenţială a acestui fenomen straniu fiind imaterialitatea în limitele unei forme, chiar dacă distorsionată.
Vezi şi partea a II-a, aici
Sufletul ştie din ce trup s-a desprins şi va avea grijă ca relaţia aceasta, privită de unii ca o utopie, să se păstreze. De altfel după cum afirmă tradiţia şi Biserica, sufletul stă pe pământ şase săptămâni: „timp de şase săptămâni se pune la geam o cană cu apă şi pâine considerându-se că sufletul nu pleacă în tot acest timp şi vine la fereastră şi se «hrăneşte»” (Comentariu de Maria din Şerbăneşti, judeţ Dâmboviţa, clopotarul biserici).
„Sfântul Grigorie de Nyssa scrie că: «după despărţirea de trup, se păstrează în suflet anumite semne care mărturisesc cum că noi am format înainte o unitate, un întreg, ne-o dovedeşte parabola despre «bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr», din care vedem că după ce trupurile au fost aşezate în mormânt, sufletul a păstrat un oarecare semn trupesc prin care şi Lazăr a fost recunoscut, şi bogatul n-a rămas neştiutor»”(idem, Jean-Calude Larchet ).
Concluzionând, putem afirma că teoria conform căreia sufletul mai poate avea legături cu trupul şi după moarte este pertinentă. Sufletul după moarte, chiar dacă se separă de corpul ce i-a folosit drept recipient într-o viaţă profană şi se ridică la ceruri păstrează contacte cu trupul ce este pe cale de a se descompune. Şi toate acestea pentru că trupul i-a fost primul înveliş împotriva demonilor.
5.1. Etapele prin care trece sufletul o dată ieşit din trup.
Interesant este faptul că sufletul o dată ieşit din corp nu mai recunoaşte pe nimeni din afara lui. Ca mărturie stau informaţiile aduse de Arhimandrit Vasiliu Bacoiani în cartea Sufletul după moarte unde afirmă că: „În clipa morţii sunt uitaţi toţi cei cunoscuţi: Copilul este pentru mamă cea mai iubită persoană a ei. Este trupul ei, sângele ei, sufletul ei. Ce nu face ea pentru acesta ? Şi totuşi în clipa morţii, mama îl uită pe copil (O să-şi aducă aminte de el în cealaltă viaţă). Îndată îl uită tatăl pe copilul său, bărbatul pe soţia lui, fratele pe fratele lui, prietenul pe prieten, îi uită pe toţi şi pe toate. «Când sufletul este răpit cu putere din trup de către îngerii înfricoşători, el uită de toate rudele şi cunoscuţii şi poartă grijă de cele viitoare (Panihida, «Rânduiala înmormântării mirenilor»)»”(Arhimandrit Vasiliu Bacoiani, idem)
Raportându-ne la cele spuse mai sus şi la un pasaj din Panihida, „Rânduiala înmormântării mirenilor”, mirenii find oamenii de rând întrucât la preoţi, diaconi, mitropoliţi slujba fiind cu totul alta, se spune: „Vai câtă luptă are sufletul când se desparte de trup. Vai, cât lăcrimează atunci, şi nu este cine să-l miluiască pe dânsul. Către îngeri ridicându-şi ochii, în zadar se roagă; către oameni mâinile tinzându-şi, nu are cine să-i ajute. Pentru aceasta, iubiţii mei fraţi, cunoscând scrutimea vieţii noastre, adormitului să-i cerem odihnă de la Hristos şi sufletelor noastre mare milă. ”(Panihida, Slujba înmormântării, Rânduiala înmormântarii mirenilor, Irmosul, glasul al II-lea, editura Trinitas), putem concluziona că sufletul, o dată ieşit din trup se chinuie, este asaltat de „îngerii înfricoşători” care nu-i dau pace. Tocmai şi de aceea în Panihida, preotul se roagă către Dumnezeu ca răposatul să aibă odihnă pe lumea cealaltă şi să-i ofere locul în Rai. Despre Panihida însă vom vorbi în capitolul destinat Slujbei de acasă (Cinei sau Stâlpii) ce i se face mortului după ce este pregătit de a fi pus în sicriu.
Vezi şi partea a II-a, aici
Însă există studii ce demonstrează existenţa vieţii după moarte şi reîntoarcerii sufletului de pe lumea cealaltă, când trupul era în moarte clinică, atunci când toate toate simţurile au încetat să-şi mai continue activitatea şi inima este resuscitată. Un scurt fragment din cartea Sufletul dupa moarte, ce-i aparţine Cuviosului Serafim Rose, „unul dintre marii apologeţi ai ortodoxiei, nu numai ai Americii, ci ai întregii lumi”( Serafim Rose, Sufletul după moarte, a se vedea aici), unde relatează experienţele mai multor doctori celebrii interogându-şi pacienţii, doctori ce au studiat parapsihologia şi care sunt pasionaţi de relatările celor ce s-au întors din moarte clinică, fragmentul aparţinând doctorului Moody: „ «Doctorul m-a părăsit şi a spus rudelor mele că eram pe moarte … Mi-am dat seama că toţi aceşti oameni se aflau acolo, mi se părea că erau mulţi, plutind în jurul plafonului camerei. Toţi aceştia erau oameni pe care îi cunoscusem în decursul vieţii, dar care trecuseră în viaţa de dincolo înaintea mea. Am recunoscut-o pe bunica şi pe o fată pe care o cunoscusem când eram în şcoală, şi pe multe alte rude şi prieteni … Aveam o stare de fericire şi am simţit că ei veniseră să mă ocrotească sau să mă călăuzească» (pag. 44)” (Serafim Rose, idem.).
De aici putem trage următoarele concluzii: ori rudele sau cunoştinţele ce au murit vin şi-l călăuzesc pe lumea cealaltă ori aceste suflete vin să-i viziteze sufletul ce s-a desprins de corp, în moarte clinică, şi să-l asigure că nu este timpul pentru a muri, ori în ultima instanţă că există viaţă după moarte şi sufletele ce o odată se desprind de corp întâlnesc spiritele ce o dată le-au fost rude.
Un alt fragment ce atestă existenţa vieţii după moarte şi implicit întâlnirea cu „alţii” a sufletului aparţine Sf. Grigorie cel Mare, care în relatarea multora dintre aceste experienţe, în Dialogurile sale, lămureşte acest fenomen al întalnirii cu alţii: „ «Se întâmplă adesea ca un suflet care este în pragul morţii, să recunoască pe cei cu care urmează să împartă aceeaşi existenţă veşnică, pentru aceeaşi pedeapsă sau răsplată ca a lui» (Dialoguri, IV, 36). Şi mai ales, cu privire la cei care au dus o viaţă curată, Sf. Grigorie observă că «se întâmplă adesea ca sfinţii raiului să se arate celor curaţi în clipa morţii, pentru a-i încuraja. Şi având în mintea lor vedenia sălăsluitorilor raiului care-i vor însoţi, ei mor fără să aibă vreun simţământ de frică ori de chinuri ale morţii» (Dialoguri, IV, 12). El dă exemple de îngeri, mucenici, pe Apostolul Petru, pe Maica Domnului şi pe Însuşi Hristos, care S-au arătat înaintea celor ce mor (IV, 13-18)” (Serafim Rose, idem).
Sufletul după moarte este conştient şi prezintă particularităţile pe care omul le-a avut până să „adoarmă somnul de veci”. „«Sufletul care iese din om are vedere, aude, vorbeşte, are minte, deci are simţăminte», a zis un înger al Domnului unui sârb pe numele lui Duşan. Atât timp cât sufletul are vedere, înseamnă că vede; atât timp cât are auz, înseamnă că aude; atât timp cât are minte, înseamnă că îşi aduce aminte; atât timp cât vorbeşte, înseamnă că poate comunica” (Arhimandrit Vasiliu Bacoiani, idem). Astfel o dată ieşit din trup el pare a nu „raţionaliza” asupra lucrurilor ce se petrec în jurul său, considerând că îşi continuă viaţă în mod normal. De aceea se spune că există momentul de derută şi necunoaştere după ieşirea din trup. În articolul Viaţa după moarte, aparţinând Arhiepiscopul Ioan Maximovici, ocrotitorul adevăratei Ortodoxii în Lumea Nouă, autorul citează din Sfântul Ambrozie al Milanului: „După moarte, sufletul este cu mult mai viu, nu mai puţin, şi este mai conştient decât înainte de moarte. Sf. Ambrozie al Milanului ne învaţă: «Întrucât viaţa sufletului urmează şi după moarte, rămâne un bun care nu se pierde prin moarte, ci sporeşte. Sufletul nu este tras înapoi de nici o piedica a morţii, ci este mai lucrător, căci este lucrător în sălaşul lui, fără vreo legătură cu trupul, care este mai mult o povară pentru el, decât un folos».” (Arhiepiscopul Ioan Maximovici, Viaţa după moarte, a se vedea aici)
Concluzionând sufletul trece prin mai multe stadii de cunoaştere până la „marea călătorie” şi cea mai aprigă, prin vămile cereşti până la Judecata din faţa lui Dumnezeu, unde nu contează rangul: bogat sau sărac, stăpâni sau sluji, fricoşi ori bravi etc. Dar până atunci el se „întâlneşte”, după viziunea Bisericii, cu îngerii îngrozitori sau demonii ce vin să-l chinuie sau după cercetările medicale aplicate bolnavilor aflaţi în moarte clinică, cu rudele sau alţi cunoscuţi. De aici putem deduce că sufletul nu devine solitar, o dată ieşit din trup, ci are „călăuze” ce-l pot conduce până la vămi, de unde trebuie să se descurce singur.
Dorian Dron
Pozele sunt preluate, in ordine, de pe site-urile:
1. doxologia.ro
2. razbointrucuvant.ro
3. hanulancutei.ro
4.evz.ro
5.adevarul2012.blogspot.com
