Ideea desprinsă din articolul Ce se întâmplă cu Sufletul după moarte este aceea că sufletul, o dată ieşit din trup, întâlneşte diferite „persoane”: capetele îngereşti, demonii şi Moartea. Însă mentalităţile comunitaţilor tradiţionale şi moderne au o altă viziune, pe care vom încerca să le prezentăm.

O dată ce bolnavul a închis ochii sau i s-au închis, familia ori cunoştinţele din jurul său deschid ferestrele şi uşile pentru ca moartea să iasă cu sufletul din casă, simbolistică regăsită în toate zonele ţării. Tot atunci, de există vas cu apă, ulcior, cofa, ele se acoperă considerându-se că sufletul, trăgând la apă, se poate îneca. De altfel şi oglinzile se acoperă pentru ca el sa nu se vadă într-o altă stare decât cea pe care a avut-o în viaţă, nefiind conştient că s-a depărtat de trup ori pentru a nu-şi vedea păcatele şi întinăciunea acumulate de-a lungul perioadei de existenţă în forma umană. Marian Dobrescu la întrebarea „de ce trebuiesc acoperite oglinzile camerelor până când muribundul îşi dă sufletul ?” a răspuns: „Nu consider că trebuie acoperite. Superstiţia că sufletul «se vede cât de urât e» este cel puţin din două motive periculoase:

– sufletul este sădit de Dumnezeu în om, iar Dumnezeu nu poate face nimic urât;

– conştiinţa – adică… sufletul – ştie cum este sufletul în permanenţă (nu are nevoie de nicio oglindă);

Ceea ce voiam să spun este că se înlătură ideea că Dumnezeu este creatorul sufletului, precum şi ideea de conştiinţă morală.” Pe de altă parte în viziunea creştină, prezentată de Pr. Nicodim Măndiţă în cartea Înmormântarea şi parastasele cuvenite oferă răspuns la întrebarea Ce însemnătate are oglinda acoperită cu basma în tot timpul când repausatul este în casă ?: „Oglinda acoperită cu basma sau pânză subţire înseamnă: întristarea, tânguirea, plângerea celor vii, care de scârbă nu doresc să se privească în oglindă. Ei, cu toţii, îşi întorc privirile către cel repausat” (Pr. Nicodim Măndiţă – Înmormântarea şi parastasele cuvenite). De unde vedem că pânza ce se pune pe oglindă are mai degrabă un rol protector pentru cei din jurul mortului, pentru a nu se vedea suferinţele de pe feţele lor. Dar tradiţia primează, nu poate fi schimbată aşa uşor. Maria din Şerbăneşti comentează: „Se acoperă oglinda din casă să nu se vadă mortul în ea pentru că e rău de moarte.”

De unde vedem opoziţia între cele două viziuni, cea dogmatic-creştină, reprezentată prin Biserică şi cea tradiţional-creştină, prin obiceiurile oamenilor perpetuate din generaţie în generaţie.

Florea Marian în cartea Înmormântarea la Români, identifică mai multe exemple culese din folclor şi de pe teren, ce explică starea sufletului după ieşirea din trup şi „acţiunile” pe care le întreprinde acesta cât timp corpul stă în sicriu în casă, până la punerea în groapă. „Românii din oraşul Suceava cred şi spun că sufletul, după ce a ieşit din om, şade într-un ungher al casei şi acolo aşteaptă până ce scoate  mortul afară, apoi iese şi el cu acesta din casă şi, după ce îl petrec la mormânt şi vede cum îl pun în groapă, se înalţă la cer.” (S.Fl.Marian – Înmormântarea la Români )

De altfel şi în zona Pucioasa, judeţ Dâmboviţa se identifică mai multe interpretări cu privire la sufletul ce a ieşit din trup. Doamna Geta, angajată a Bisericii, cea care se ocupă cu trasul clopotelor şi cu tămăierea mormintelor, întrebată fiind ce rol are cana cu apă pusă la geam, a răspuns: „Când moare cineva se pune la fereastră o cană cu apă timp de patruzeci de zile, până se face pomana de patruzeci de zile, pentru că sufletul vine şi gustă de acolo. Apa rămasă după această perioadă se pune la un pom, după care cana se sparge să nu mai aducă ghinion.” Despre simbolistica punerii apei la un pom, vom vorbi şi în capitolul destinat spălării mortului. Florentina Dron, când a murit socrul dumneaiei, comentează: „Se pune în camera unde a stat mortul, înainte şi după îngropare, o farfurioară cu faină şi un pahar cu apă, pentru ca sufletul să vină să mănânce şi să bea din ele. Sufletul nu pleacă din această lume timp de şase saptămâni vizitând toate locurile dragi lui. Când a murit tata-socru i-am pus în cameră, după ce a fost îngropat, o farfurioară cu faină şi un pahar de apă, îmi aduc aminte şi acum, unul transparent. A doua zi după punerea în mormânt am găsit pe farfurie urme de degete, ca şi cum cineva ar fi atins cu buricele făina, ce era tasată înainte, şi paharul băut pe jumătate. În plus pe pahar erau urme de făină, ca atunci când coci un cozaonac şi pui mâna murdara de făină pe un pahar. Nu a avut cine să intre în cameră, a fost închisă pe durata nopţii.  ” Alte viziuni cu privire la „soarta” sufletului ce stă pe pământ şase săptâmani, întâlnite tot în oraşul Pucioasa sunt: sufletul stă în casă şi te urmăreşte în tot ceea ce faci. De aceea la priveghi el vrea să fie veselie, nu jale.” Gheorghe Doru comentează: „la noi în Moviliţa, pe lângă oraşul Panciu, era obiceiul ca la priveghi să se joace. Eram copil când am văzut cum se adunau flăcăii, mortul fiind pe masă, şi faceau un cerc în ogradă. Legau pe unul din ei la ochi cu un batic îl puneau în centru şi-l învârteau. Ceilalţi în jurul lui purtau, cu mâinile la spate, un cartof învelit într-o bazma. Dacă cel din mijloc nu ghicea primea o lovitură cu cartoful. Jocul se numea Mişca. Aveam şi o vorbă noi copii «Mişcă, mişcă, mişcătoare/ Mişcă mă-ta din picioare»”. O altă tradiţie desprinsă din comunitatea modernă a oraşului Pucioasa spune că sufletul se plimbă prin locuri dragi lui şi într-un final este chemat la Dumnezeu, după ce şi-a luat rămas bun de la această lume.

Pentru a integra o informație recentă a Florentinei Dron în corpusul tradițional, vom apela tot la un pasaj din Florea Marian, unde prezinta importanţa „tăvii cu făină” şi simbolistica urmelor. „Cei din Stupca zic că sufletul nemijlocit, după ce se desparte de corp, viind îngerul de la botez şi luându-l cu sine, merge şi petrece până ce soseşte timpul, ca să i se înmormânteze corpul. […] A treia zi după ce s-a înmormântat corpul, se scoboară din nou din cer şi cercetează casa, unde a locuit, cât timp a vieţuit pe pământ. În această zi deci îndătinează stupcanii de a pune o tavă cu făină în locul acela unde a murit omul, crezând că viind sufletul, trece peste tavaua cea cu făină şi trecând el pe acolo i se cunosc urmele şi cunoscându-i-se urmele e un semn că-i trebuie ceva. Atunci neamurile îi dau orice de pomană şi-l jelesc. Românii din satul Siret spun că, dacă pe locul, unde a murit un copil, se cerne făină în seara cea dintâi, după ce s-a înmormântat şi se pune acolo un pahar cu apă curată şi pe pahar toiagul să ardă, atunci nu numai că vine copilul peste noapte şi bea apă, ci a doua zi dimineaţă se cunosc chiar şi urmele sale pe unde a umblat.” (S.Fl. Marian – Idem)

Timp de şase săptămâni sufletul se întoarce în casa, respectiv camera şi patul unde a murit. De aceea nu este bine să se doarmă în acest timp în acel spaţiu unde şi-a dat duhul respectiva persoană. După cele şase săptămâni trebuie chemat preotul pentru a face sfeştanie şi a curăţi locul prin rugăciuni şi tămâie. Sufletul în tot timpul de patruzeci de zile îşi caută trupul în locul unde a repauzat. Aceasta este explicaţia pentru care nu se doarme în acel loc, existând şi o frică de moarte din partea membrilor familiei rămaşi în viaţă.

Există tradiţia că în Joia Mare, din săptămâna luminată, sufletul se întoarce în „familie”. Vom observa acest lucru în pasajul următor: „Aflându-ne în Săptămâna Patimilor, este firesc să întâlnim numeroase practici de pomenire a morţilor (aprinderea focurilor rituale, ofrandele alimentare şi materiale aduse – colacul, oala, lumânarea), la care se adaugă cele specifice marii sărbători (vopsitul ouălor, care, de altfel, are de asemenea numeroase semnificaţii funerare). […] În această zi morţii vin pe la vechile lor locuinţe, unde stau până la Moşi sau Sărbătoarea Moşilor (sâmbătă înainte de Rusalii sau Duminica Mare), când se fac împărţeli de plecarea sufletelor, când morţii pleacă cu colacul şi cu oala pe care le-au căpătat. În acest răstimp morţii se aşează pe streaşina casei, unde stau până la întoarcere. Pentru că de Joi Mari e frig, în dimineaţa şi în seara acestei zile în curte se fac focuri pentru morţi, pentru a avea la ce se încălzi şi pentru a avea lumină (se pot da de pomană apă sau colaci; uneori se aprind lumini pentru fiecare mort al familiei.” (Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român, a se vedea aici)

Un alt punct de vedere, tot în zona Pucioasa, ce ţine de interpretarea viselor este: „Dacă visezi pe vreo rudă ce tocmai a murit, atunci e semn că trebuie să dai ceva de pomană, pentru sufletul său.” Această idee este întărită de afirmaţia Mariei din Şerbăneşti care, la moartea soţului ei, nu a făcut pomana, „din mâna ei”, ci a rugat o vecină. Atunci: „mi-a apărut bărbatul în vis şi mi-a spus să tai o găină şi să fac mâncare, nu să facă altcineva şi s-o dau pachetul din mâna mea. Atunci m-am pregătit şi i-am dat de pomană din mâna mea şi nu am mai rugat-o pe vecină. A doua seara mi-a apărut din nou în vis şi îmi mulţumea.”

O altă idee total opusă celor menţionate, ţine de reîncarnare, mentalitate cu care nu este de acord ortodoxismul. Şi nu întâlnim noţiunea de reîncarnare numai în teoriile hinduse preluate şi de budism ci şi în comunităţile tradiţionale din România. De exemplu Florea Marian, efectuând o cercetare de teren a descoperit în Câmpulung români ce cred în repatrierea sufletului într-un alt om sau în animale, în funcţie de păcatele sale. „Românii din Stulpicani, districtul Câmpulungului, cred şi spun că sufletul, după ce s-a despărţit de corp, se învârteşte trei zile prin casă. A treia zi însă, când se înmormântează corpul, se duce şi el dimpreună cu acesta până la groapă, unde petrece asemenea trei zile. De aici se duce de-a dreptul înaintea lui Dumnezeu şi-i spune că a venit de unde l-a trimis, şi Dumnezeu pe urmă îl trimite în alt loc şi anume, dacă a fost păcătos, într-un trup unde să petreacă în chinuri, iar dacă a fost curat îl trimite în unul păcătos ca acela să se îndrepteze. După aceasta , se porneşte şi rătăceşte o bucată bună de timp prin lume, iar la urmă se bagă sau într-un om, care abia se naşte sau se duce şi se bagă într-o vită curată ori într-una spurcată şi după aceea în păsări, şi din păsări, după ce s-a îndreptat şi curăţit deplin de toate păcatele se duce şi trece toate vămile şi ajunge în rai. Asta trebuie sufletul s-o facă în decurs de 40 de zile sau după împrejurări şi mai mult şi se zice că necăjit fiind de trecere prin atâtea trupuri şi-a tras acum canonul, cât a avut să-l tragă.” (S.Fl.Marian – Idem). Această viziune intra în contradicţie cu creştinismul şi nu doar cu cel ortodox, pentru că respinge ideea de Iad şi implicit ideea de ispăşire a păcatelor prin pedepsele crunte ale infernului. Mentaliatea că sufletul păcatos se purifică prin reîncarnarea în diferite forme este precreştină şi denigrează canonul prestabilit de secole de Biserică. Şi nu afirmăm aceasta doar pentru că ni se pare că informaţiile ortodoxismului sunt plauzibile, ci şi pentru că din punct de vedere medical, în moarte clinică, s-a „demonstrat” că sufletul parcurge un traseu clar către lumină, nu unul haotic.

Şi un ultim fragment referitor la sufletul ce iese din trup şi umblă prin locurile dragi este: „În alte părţi din Ţara Românească se crede că sufletul, după ce iese din corp, îngerul îl plimbă prin toate locurile pe unde a umblat când era în trup. Şi se zice că prin orice loc şi prin orice potecă a fost omul în viaţă se duce acum sufletul cu îngerul. Iar, după ce a cutreierat toate locurile, se întoarce acasă şi se pune pe streaşina casei, unde e mortul, fiind cuprins de sete.” (S.Fl.Marian – Idem).  Această viziune aparţinând mentalităţii tradiţionale este resemantizare şi în oraşul Pucioasa prin comentariul Florentinei Dron, comentariu de altfel prezentat mai sus.

Ca o completare din punctul de vedere al creştinismului, în legatură cu stăruinţa sufletului, pe pământ, în jurul casei împreună cu un înger avem următorul fragment: „Sfântul Macarie Alexandrinul ne comunică descoperirile îngereşti care i s-au făcut despre starea sufletelor morţilor în timpul celor patruzeci de zile de dupa moarte. Cand s-a îndeplinit misterul morţii, sufletul, despărţit de trupul său, locuieşte pe pământ înca două zile şi vizitează împreuna cu îngerii locurile pe unde a făcut binele; el umblă împrejurul casei unde s-a despărţit de trupul său şi chiar rămâne câteodată lângă sicriul unde zace trupul său.” (Părintele Mitrofan, Ce se întâmplă cu sufletul după moarte şi cum poate fi el ajutat a se vedea aici ). Concluzionând, observăm că sufletul stăruie în preajma locuinţei şi a familiei timp de patruzeci de zile, în care vizitează locurile dragi pe unde a călătorit în viaţă, după care se întoarce la sicriu şi stă lângă trup până la ducerea la cimitir, până la punerea acestuia în mormânt. Putem afirma că sufletul nu are o „misiune” prestabilită, în sensul unei ascendenţe directe către rai sau a unei descendenţe către iad, ci are un parcurs diferit în cele trei zile de până la despărţirea de lume, după cum am observat, până întâlneşte locul de judecată particulară numit vămi, pe care vom încerca să le prezentăm, fără a face însă o apologie a acestora.

Dorian Dron

Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.

Pozele sunt preluate, în ordine, de pe site-urile:

1. www.descopera.ro

2. www.gutenberg.org

3. evz.ro; Măşti de priveghi, creaţii ale lui Pavel Terţiu din Nereju, Vrancea Sursa: Constantin Eretescu / Arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor / Lucrarea „Cărările sufletului” de Ion Ghinoiu
4. evz.ro

5. amira-paranormal.blogspot.com

6. adevarul2012.blogspot.com