1. Descântece şi Rugăciuni

(Poză preluată de pe evz.ro)

În comunităţile tradiţionale, ca de altfel şi în unele moderne se obişnuieşte ca bolnavul pe patul de moarte să fie tratat cu leacuri sau descântece de o persoană „specializată”. Rareori este chemat medicul. Şi toate acestea pentru că s-a încetăţenit ideea în mitologia poporului român că prin descântece poţi salva sau nu viaţa unui om, îi poţi face bine sau nu. De aici şi până la farmece nu e decât un singur pas. Dar nu vom intra în amănunte. Diferite practici oculte sau perpetuate din generaţie în generaţie au avut rolul, de-a lungul timpului, să confere o anumită stare nu bolnavului cât în special familiei. Descântecele folosite ca leac împotriva farmecelor, legăturilor malefice ori bolii sunt puse la index de Biserica Ortodoxă, care nu acceptă decât rugăciunile canonizate. E nevoie doar de o singură Carte de Rugăciuni pentru a descoperi o întreagă serie de practici ortodoxe pentru diferitele momente din existenţa umană. Printre acestea amintim două rugăciuni de pe patul de moarte: „Rugăciunea pentru bunul sfârşit al vieţii” şi „Rugăciunea pe patul de moarte.”

O vom prezenta doar pe a doua: „Slăvindu-Te, Te măresc pe tine, Doamne, că ai căutat spre smerenia mea şi nu m-ai dat în mâinile vrăjmaşilor, ci ai mântuit din nevoie sufletul meu. Şi acum, Stăpâne, să mă acopere pe mine mâna Ta şi să vină peste mine mila Ta, că s-a tulburat sufletul meu şi amarnic îi este să iasă din netrebnicul şi întinatul meu trup. Ca nu cumva, vicleanul sfat al celui potrivnic să-l poticnească întru întuneric, pentru păcatele cele făcute de mine, cu neştiintă şi cu ştiinţă, în viaţa aceasta. Milostiv fii mie, Stăpâne, şi să nu vadă sufletul meu întunecatul chip al viclenilor diavoli; ci să-l ia îngerii Tăi cei străluciţi şi luminaţi, dând slavă numelui Tău celui Sfânt şi cu puterea Ta mă ridică la dumnezeiasca Ta judecată. Iar când mă vei judeca, să nu mă apuce mâna stăpânitorului acestei lumi, ca să mă surpe pe mine, păcătosul, în adâncul iadului, ci stai întru mine şi-mi fii mântuitor şi sprijinitor, pentru că chinurile acestea trupeşti, veselie sunt robilor Tăi. Miluieşte, Doamne, sufletul meu cel întinat cu patimile acestei vieţi şi, prin pocăinţă şi mărturisire, curat pe el îl primeşte, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. «Amin».” (Arhiepiscopia Târgovişte, Carte de rugăciuni, cap. Rugăciuni pentru diferite trebuinţe:Rugăciune pe patul de moarte,  p. 67.)

Am prezentat această rugăciune ca o viziune paralelă între tradiţie şi dogmă, întrucât după cum am aflat mai sus, Biserica a formulat un punct de vedere ce interzice astfel de practici considerate păgâne şi oferă pentru buna mântuire un model. Interesant este faptul că nu toate persoanele au cunoştinţă de regulile bisericii şi apelează la practicile pe care le-au dobândit din moşi-strămoşi. Există mai multe tipuri de descântece: descântece de deochi, descântece de farmece, descântece de întors, ce au rolul de a întoarce un blestem sau o legătură făcută cu voie sau fără voie de cineva, descântecele de pe patul de moarte, unul din ele numindu-se „de pocitură”. Unele dintre aceste descântece, nu toate, pot fi asemănate cu ocultismul, ce ţine de magia neagră, prin sacrificiul găinilor negre sau prin diferite incantaţii şi practici. Nu vom intra în detalii.

Cert este că marea majoritate a descântecelor practicate este o hibridizare între ritualuri păgâne şi influenţe dogmatice. Conţinutul descântecelor are la bază practici mistice şi ajutoare, ajutoare ce sunt de fapt chipuri bisericeşti: îngeri, Sfânta Treime etc.

Dacă aceste practici neacceptate de ortodoxie nu funcţionează, dacă descântecul nu şi-a atins scopul său purificator şi bolnavul dă în continuare semne de sfârşeală, atunci este chemat preotul parohiei de care ţine respectiva persoană.

Odată venit preotul în casa familiei verifică dacă bolavul este în deplinătatea facultăţilor mentale pentru a-i săvârşi marea taină a Euharistiei, pentru a-l spovedi, împărtăşi şi unge cu Sfântul Maslu, cu scopul ca sufletul odată ieşit din corp să nu meargă pe lumea cealaltă nepurificat. După cum am văzut în capitolul destinat semnelor de moarte, există un semn care, interpretat de diferiţi oameni, poate prezice sfârşitul sau continuarea vieţii, în funcţie de cum stă Sfânta Euharistie pe vinul din linguriţă. Se spune de altfel că ungerea cu Sfântul Maslu poate avea acelaşi efect. După aplicarea undelemnului pe fruntea bolnavului unii au murit pe loc iar alţii s-au refăcut, s-au ridicat de pe patul morţii şi s-au însănătoşit. Un astfel de caz s-a petrecut în oraşul Pucioasa în anul 2008. Domnul Nicolae Jean, internat în spital în ultimul stadiu de boală, fără vreo şansă din partea medicilor, a cheamat preotul. Acesta i-a făcut Sfântul Maslu de patru ori şi implicit slujba aferentă şi după trei zile s-a externat. În prezent este perfect sănătos şi merge, după cum spune o vorbă din popor, „pe picioarele lui’.

Se crede, în Bucovina dar şi în Transilvania şi Moldova, că „cel ce doarme în timpul maslului precum şi aceluia căruia îndată după ungere îi va fi mai bine, va muri degrabă” (S.Fl. Marian-Înmormântarea la Români).  Iar pentru însănătoşire reversul. În plus, daca preotului când deschide pagina din Sfânta Carte îi apăre textul rugăciunii scris pe negru, în loc de roşul normal cu care trebuie fi scrisă aceasta  şi citeşte din ea, se spune că bolnavul nu va mai trăi. Mai explicit textul Sfintei Cărţi este întotdeauna scris cu un font color roşu şi nu negru. Dacă preotului i-a apărut când a deschis cartea fontul negru şi a apucat să citească din ea, atunci se spune că bolnavul nu va mai avea mult de trăit.

De acum înainte urmează, după caz, împăcarea bolnavului de pe patul de moarte cu cei carora le-a greşit ori să ierte pe cei care i-au greşit. Multe sunt cazurile în care bolnavii nu s-au putut da duhul din cauza unor probleme nerezolvate. Marian Dobrescu (Prof. Pr Pucioasa) comentează: „Da, ştiu despre o situaţie de acest gen chiar din familia mea. Străbunica nu a putut să moară până când nu i s-au citit nişte rugăciuni de iertare care au fost urmate – după plecarea preotului – de o «spovedanie» publică, adică străbunica a povestit/descris mai multe fapte pe care le făcuse şi care îi încărcau conştiinţa (inclusiv că se certase cu cineva). Nu cred că este un mit, ci cred că este o şansă pe care Dumnezeu o dă unora spre îndreptare. Desigur, nu în mod arbitrar, pentru că atunci nu am mai vorbi de dreptatea lui Dumnezeu.”

Preotul Silviu spune: „Un preot când se duce la cineva acasa, care este pe moarte să-l împărtăşească, nu-i poate refuza ultima Împărtăşanie, doar dacă este conştient, numai dacă este conştient şi vrea lucrul acesta. Înainte de toate acestea el întreabă atât pe cel aflat pe patul de moarte cât şi pe ceilalţi dacă este supărat pe cineva, există cineva cu care nu vorbeşte. Şi dacă acel cineva există, acel cineva trebuie chemat pentru ca cei doi să se împace. Dacă cel care este pe moarte nu aceptă iertarea, nu va fi iertat în ceruri. Dacă cel care este chemat nu vine atunci este păcatul aceluia care nu a venit şi atunci bolnavul primeşte împărtăşania liniştit.”

Pe patul de moarte totul se uită, se lasă deoparte problemele şi răutăţile pentru ca cel aflat în chinuri să nu mai sufere. Se consideră că cel ce iartă pe patul de moarte va avea parte de o moarte uşoară, pe când cel care poartă ranchiună şi ură îşi va da sufletul în chinuri. Există pentru acest fenomen două explicaţii: una dogmatică şi una pur raţională, pshihologică. Cea dogmatică ce spune că sufletul plin de păcate, neîmpărtăşit şi nespovedit nu poate părăsi această lume „nebotezat” în iertare şi a doua cea pshihologică ce afirmă că omul are parte de conştiinţă şi mustrările lui interioare nu-i permit să moară împăcat.

Dar rare sunt cazurile în care bolnavul se chinuie timp de mai multe zile şi nu poate muri împăcat. Atunci preotul, cel care l-a spovedit, împărtăşit şi uns cu Sfântul Maslu, apelează la ultima sa „armă”, cea mai de temut din toată dogma creştină: „Rugăciunea de ieşire cu greu a sufletului.” Preotul Silviu comentează: „această rugăciune se spune în cazuri speciale atunci când bolnavul nu mai este conştient şi chiar se chinuie să moară, când nu e nici mort, nici viu ci inconştient. Nu se face această rugăciune unui om conştient. Acestui om care este inconştient nu i se mai poate administra nicio Sfântă Taină: nici spovedanie, nici împărtăşanie, nici Maslu ci doar această « rugăciune de ieşire cu greu a sufletului ». Eu am făcut această rugăciune de trei ori în opt ani de preoţie. Am spus această rugăciune şi după aproximativ două ore acea persoană a murit.” „În popor se spune că Sfântul Maslu alege între «se face bine» cel aflat pe patul de moarte ori a terminat cu viaţa. Maslul se face pentru două lucruri: pentru sănătatea sufletească şi trupească, nu se face pentru moarte. Mulţi nu vor să li se facă Maslu, nu acceptă acest lucru considerând că dacă li se face, mor. La fel şi cu Sfânta Împărtăşanie. Lucrurile nu au nicio legatură, Sfântul Maslu de ales oricum alege, are un efect clar, de purificare de păcate şi pentru sănătate.”

Dorian Dron

Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.