REPAUZAREA După cum am observat în capitolul întâi, la semnele prevestitoare de moarte, bolnavul aflat pe patul de moarte poate avea diferite halucinaţii ce anunţă sfârşitul. Din momentul în care aceste semne apar ceasul nu va mai număra multe minute până la Marea Trecere. Privirea în cruciş, fixarea unui colţ din cameră şi vedeniile pe care le-am prezentat anterior, urmând acum să ne axăm pe ultimele momente din viaţa propriu-zisă a omului.
Pe lângă cele menţionate, omul pe patul de moarte poate vedea figuri de oameni cunoscuţi sau străini, care nu se află în respectiva cameră. Astfel familia adunată la patul bolnavului îşi poate da seama că sfârşitul este aproape şi-i aprind o lumânare.
Alte vedenii ar mai fi, pe lângă animale, diferite păsări, în special porumbeii . În plus dacă bolnavul: „se ciupeşte neîncetat de nas şi-şi scobeşte într-un mod iritat dinţii, când se întoarce necontenit cu faţa spre perete şi caută cu ochii peste cap sau când îşi îndreaptă privirea spre anumite obiecte şi mult timp şi-o ţine aţintită spre acelea, când i se strică căutătura, i se tulbură şi păienjenesc ochii fugindu-i în fundul capului…” (S.Fl.Marian – Înmormântarea la Români ) Ori atunci când pe patul de moarte, apoape de a-şi da duhul, aiurează cerând să plece, să-şi părăsească casa şi familia, uneori nerecunoscând-o. Toate aceste semne confirmă celor aflaţi în jurul bolnavului că acesta nu va mai trăi. De acum înainte rudele trebuie să se pregătească de „Marea Trecere”, de ceremonia finală, asigurându-i astfel „dalbului de pribeag” cele necesare Călătoriei.
Important atât din punct de vedere al Bisericii Ortodoxe cât şi al Tradiţiei, văzută ca o mare comunitate ce împărtăşeşte aceleaşi obiceiuri în momentele funerare, este momentul aprinderii lumânării. Este totodată şi cea mai tragică secvenţă din viaţa unui om, ce a trăit împăcat sau nu cu rolul pe care l-a avut pe acest pământ, când i se aprinde flacăra la căpătâi.
Dar sufletul nu părăseşte trupul atât de uşor. Am putea spune că are un fel de „conştiinţa” proprie, nu părăseşte „recipientul” până nu se asigură că cei din jur sunt împăcaţi cu membrul comunităţii lor. Dese au fost situaţiile în care bolnavul, amintind şi în capitolul de mai sus, nu poate să moară împăcat până nu îşi îndeplineşte unele obligaţii morale. Cere prin intermediul familiei să cheme, dacă există, vreo persoană căreia i-a greşit sau cu care nu se află într-un raport amiabil ori cheamă persoane juridice pentru întocmirea testamentului sau pur şi simplu cere ca toate rudele să-i fie aproape. Este practic şi ultimul moment petrecut în familie, ultimele clipe până la marea despărţire.
Vorbind de chemarea rudelor în preajma patului bolnavului Fane Dron comentează: „Ştiind că tatăl îmi este foarte bolnav, am fost înştiinţat de frate meu să ajung de urgenţă acasă că i-a sosit clipa. Nu am apucat bine să intru pe uşă, m-a strâns în braţe şi mi-a facut semn că vrea să-mi spună ceva. A deschis gura, s-a pregătit să-mi transmită un mesaj şi murit. Nici acum nu-mi pot da seama ce a vrut să-mi spună. Poate a vrut să mă binecuvânteze. (comentariu de Fane Dron)” De unde rezultă preocuparea celui aflat în suferinţă pentru familie, pentru reunirea tuturor membrilor în prag de despărţire. De asemenea există cazuri în care nu poate muri dacă cel ce îi ţine lumina este o persoană dragă, o rudă ori o cunoştinţă, considerându-se că acesta se chinuie, neputând lăsa în urmă suferinţa. Acelaşi fapt se poate întâmpla şi cu o persoană rău-voitoare cu care bolnavul nu s-a împăcat sau pe care nu o acceptă.
„[…] se aprinde degrabă lumina de mai înainte preparată spre acest scop, i se pune în mână (celui aflat pe patul de moarte) sau i se ţine la cap, după împrejurări, iar pe cei mai de aproape ai muribundului, precum şi pe acela, din a cărui cauză nu poate să moară, fiindcă îi iubeşte foarte mult, îl scoate un moment, până ce îşi dă sufletul, afară.” (S.Fl.Marian – Înmormântarea la Români ). Aproape în toate zonele ţării: Banat, Bucovina, Moldova, Muntenia există obiceiul de a pune la capul muribundului o lumânare de ceară galbenă, simbolistica acestei culori fiind pe de o parte: „un simbol al luminii” fie „este în mod obişnuit să se aducă ofrandă lui Dumnezeu din ceară curată, în Vechiul Testament aşa se spune, să fie curată. Lumânarea a rămas o ofrandă a omului ca şi pânea, ca şi vinul. Din aceste motive vinul trebuie să fie curat, pâinea să fie dospită, nu pe cale artificială cu diferite produse din comerţ şi lumânarea trebuie să fie galbenă, nu albă întrucât compoziţia acesteia se modifică, ca element de bază fiind parafina. Este galbenă pentru că ceara de albine este galbenă şi pură, albinele fiind considerate vietăţi pure” (Preot Silviu, Parohia II Pucioasa). Aceasta ar fi interpretarea simbolică a lumânării de ceară. În plus reproducem un pasaj din canonul Bisericii Ortodoxe citat de Preotul Eugen Dragoi în cartea Înmormântarea şi pomenirile pentru morţi ce este considerat o rânduială de care trebuie să ţină cont creştinii ortodocşi: „Lumânările folosite la slujbele de înmormantare şi de pomenire a morţilor sunt o jertfă şi, ca orice ofrandă adusă lui Dumnezeu, trebuie să fie curată. De aceea, creştinii trebuie să evite procurarea şi folosirea lumânărilor din comerţul de stat ori de la persoane particulare, întrucat în majoritatea covârşitoare a cazurilor fabricarea lor se face fără a respecta procesul tehnologic conservat de Biserică, folosindu-se deşeuri petrolifere şi diverşi înlocuitori care prin ardere provoaca fum înecăcios şi toxic. […] De aceea, amintind şi faptul că fabricarea lumânărilor de cult este monopol bisericesc, credincioşii au îndatorirea să folosească numai lumânări de la pangarele parohiale, întrucat sunt produse la atelierele specializate ale Episcopiei, de oameni cu frica lui Dumnezeu şi în condiţii care le conferă calitatea de dar potrivit pentru jertfă .” (Pr. Eugen Drăgoi, Înmormântarea şi pomenirile pentru morţi)
După cum vedem lumânarea are o simbolistică aparte. O moarte creştinească trebuie să îndeplinească trei condiţii: Spovedania, Împărtăşania şi Lumina de pe patul morţii la desprinderea sufletului de trup. Însă despre importanţa luminii ca şi călăuză a sufletului pe lumea cealaltă vom vorbi într-un subcapitol viitor.
Întorcându-ne la desprinderea sufletului de trup vom constata o serie de mentalităţi şi practici tradiţionale, diferite de la zonă la zonă, cu privire la uşurarea chinurilor în ultimul moment al vieţii. Omul pe parcursul vieţii a fost ataşat emoţional de diferite obiecte, lucruri sau fiinţe şi în mod natural pe patul de moarte acestea ar avea o explicaţie plauzibilă în procesul de eliberare a sufletului. Spre exemplu sunt cazuri în care oamenii nu au putut să părăsească „lumea cu dor” fără ca familia să nu le aducă diversele simboluri cerute sau gândite în raport cu activitea de-a lungul timpului.
Vom urma o clasificare făcută de Florea Marian în cartea Înmormântarea la Români: Despre cel care se chinuie mult timp până când îşi dă sufletul se spune: „Despre unul ca atare se crede, că nu poate muri degrabă, din acea cauză, pentru că-i pare rău de gospodărie, ori îl torturează gândul că trebuie, numaidecât, să se despartă de femeie şi copii, în scurt de toţi consângenii şi amicii (pe) care i-a iubit. Unii însă sunt de părere că vaietul şi plânsetele celor ce-l înconjură nu-l lasă să moară din care cauză, după cum am văzut şi mai sus, toţi cei interesaţi se depărtează din casă şi rămân numai străinii care îi închid ochii. Cei mai mulţi însă cred, că cel ce se chinuieşte mult la moartea sa a trebuit să facă păcate grele, ori a fost de cineva afurisit, ori s-a blestemat şi afurisit pe sine sau a jurat pe strâmbătate, dându-şi sufletul celui necurat.” (S. Fl.Marian- op. cit.)
După cum observăm mentalitatea comunităţilor tradiţionale este ancorată în păgânism întrucât majoritatea semnelor prevestitoare de moarte sau a cauzelor chinurilor până la ieşirea sufletului din trup au o origine exterioară, imaginată de cele mai multe ori. Aceste concepţii nu au o sursă veridică şi se bazează de cele mai multe ori pe experienţe de viaţă sau pe folcloristica mesajului oral perpetuat din generaţie în generaţie. În legătură cu plânsetul exagerat se spune în zona Dâmboviţa că acesta nu trebuie să aibă o durată mare de timp, familia nu trebuie să plângă muribundul, chiar dacă acest lucru este împotriva firii întrucât bolnavul nu-şi poate da sufletul şi nu poate muri împăcat. De aceea nici în sicriu bocitoarele nu trebuie să exagereze cu jalea, considerându-se că-l întorc din drum. Cultul mortului trebuie respectat, dar de asemenea trebuie consemnat acest sfârşit ca o despărţire pe o anumită perioadă, în viziunea Bisericii existând Întâlnirea de Apoi, acolo unde sufletele se vor regăsi. În legătură cu jurămintele şi blestemele există în „Rugăciunea de ieşire cu greu a sufletului” un pasaj în care preotul îi cere lui Dumnezeu: „rugămu-ne Ţie şi ne cucerim, sufletul robului Tău imerek, de toate legăturile îl dezleagă şi de toate blăstămile îl slobodzeaşte; iartă greşealele lui ceale din tinereaţe, ştiute şi ceale neştiute, în lucruri şi în cuvinte, câte au ispovedit, sau cu uitaria şi cu ruşinea au tăgăduit .” (Pr. Lect. Dr. Dumitru Vanca, op. cit.)
Astfel rolul Bisericii primează în raport cu tradiţia întrucât prin Sfintele Taine, creştinul primeşte şi iertarea şi dezlegarea tuturor blestemelor, jurămintelor şi păcatelor. Există un punct de incidenţă în tradiţia poporului român în legătură cu poziţionarea bolnavului ce se chinuie să moară. Florea Marian ne prezintă în cele trei regiuni majore ale României: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova, o mentalitatea ce pare a avea o origine comună. Se consideră că o dată bolnavul chinuindu-se prea mult şi nereuşind să-şi elibereze sufletul, el trebuie să fie mutat de pe patul unde a „zăcut” ori pe pământ ori într-un alt loc din cameră şi femeile trebuie să facă plecăciuni în faţa casei sau împreună cu alte „rude” ori străini în podul de deasupra patului celui aflat pe moarte. „Deci, cei care se află împrejurul celui ce trage să moară, văzând că se chinuieşte atâta şi tot nu mai poate muri, îl mută din locul unde zace, în altul crezând că în cazul acesta va muri mai uşor şi mai degrabă. Iară după ce l-au mutat se iartă cu toţii, care sunt de faţă, zicând astfel: «Iertaţi-mă !»- «Dumnezeu să te ierte !» până de trei ori. […] În unele părţi ale Transilvaniei le ajută celor aflaţi în agonie prin aceea, că se pune o faţă de masă pe jos pe faţa casei, apoi două muieri iertate, fac mătănii în forma crucii spre aceea ori pe un ştergar şi acela se pune apoi pe acel bolnav. […] De regulă, însă se fac (mătăniile) de către nouă inşi câte de nouă ori şi anume în podul casei, chiar deasupra celui ce se află în agonia morţii, unde se aştern două sau trei «învelitoare de masă» (feţe de masă), adică câte sunt de lipsă pentru cei nouă inşi. […] În fine, tot în Transilvania, se crede că ajută foarte mult luarea bolnavului, ce trage de moarte, de pe pat şi aşezarea lui pe pământ anume în faţa casei .” (S. Fl.Marian- op. cit.)
Şi în legătură cu obiectele la care ţine bolnavul sau pe care nu le-a folosit în mod «creştinesc» acestea sunt: „În Moldova şi Ţara Românească dacă cel ce este în agonie se «canoneşte» prea mult, până să-şi dea sfârşitul, adică dacă hărcăieşte şi se trudeşte cu moartea, se schimbă din loc în loc, se ia de pe pat şi se pune la pământ cu faţa spre răsărit, câteodată i se pune sub cap jugul de la boi ori spiţe şi ciolane de la roţile carului său sau, dacă se poate, chiar şi roată întreagă, crezându-se că moartea-i este grea pentru că, fiind în viaţă ar fi făcut păcatul de a pune pe foc vreun jug, în care au tras boii la aratul pământului, spiţe şi ciolane de la roata carului, căci, cu jugul s-a slujit de a arat sfântul pământ, iar roţile carului i-au fost ca picioarele .” (S. Fl.Marian- op. cit.)
De obicei lucrurile la care a ţinut în timpul vieţii sau lucrurile pe care le-a folosit în mod curent sunt aduse la capul bolnavului, simbolizând astfel despărţirea de cele lumeşti şi de trecutul său. Este un „rămas-bun” adus concretului, obiectelor din lumea reală, acestea nefiind regăsite pe lumea cealaltă. Dacă nu un „rămas-bun”, atunci ele ar reprezenta călăuzele pe „drumul către lumină”, obiectele de care are nevoie pentru a trece prin cele nouă vămi până la Împărăţia Cerurilor, asemeni şi obiectelor personale ce se aşează în sicriu. „Dacă cel ce trage de moarte şi nu poate muri, a fost morar, îi pun sub căpătâi diferite unelte de moară precum : ciocan, topor, bardă, pasul cu care a îndreptat piatra morii, ca să fie rotundă, mertic(vas care servea drept măsură pentru cereale), ciolane şi măsele de la roata morii, ba, de se află şi se poate, încă şi o bucăţică de piatră de moară, crezând că, de aceea nu poate muri, fiindcă a luat prea mare măsura (metric) sau a furat, în nefiinţa oamenilor, ce au fost la moară, făină sau grăunţele din sacii acestora şi el n-a trebuit să o facă aceasta deoarece roata morii i-a măcinat făina, care l-a nutrit.” (S. Fl.Marian- op. cit.)
Acestea sunt obiceiurile considerate de Biserică drept păgâne. „Rugăciunea de ieşire cu greu a sufletului” însă are o forţă mult mai mare decât descântecele sau diferitele practici dobândite sau perpetuate din generaţie în generaţie. Biserica de asemenea prin vocea Arhimandritului Vasiliu Bacoiani, în cartea Sufletul după moarte, în capitolul patru: Ieşirea Sufletului, paragraful E: Când nu iese sufletul din trup, afirmă următoarele: Când bolnavul ce se află pe patul de moarte se chinuie de mai mult timp şi sufletul nu-i mai iese, „acest lucru se întâmplă: a) Când este blestemat de cineva să aiba un sfârşit rău. Doamna H. a povestit ceva ce s-a întâmplat rudelor ei. O mătuşă, acuza (învinuia) continuu pe nepoatele ei cu multă insistenţă. Astfel, una dintre acestea, în indignarea ei, a scos din gură blestemul pentru mătuşa sa. «Să nu-i iasă sufletul (a zis) până nu-i voi da apă cu mâna mea.» Mătuşa a ajuns la apusul vieţii ei pe pământ. Timp de cinsprezece zile s-a chinuit să moară, dar nu i-a ieşit sufletul ! S-au nedumerit cu toţii. Nepoata care a zis blestemul a înţeles că greşise. A iertat-o din adâncul inimii pe cea gata de moarte, dându-i apă cu mâna ei, iar aceasta imediat şi-a dat sufletul în pace; b) Când Dumnezeu dă celui gata de moarte ultima clipă a pocăinţei. Dumnezeu este cel ce pătrunde inima şi rărunchii (Ier. 17, 10), Care examinează amănunt adâncurile sufletului nostru. Dacă «descoperă» vreo rază de pocăinţă ne lasă în viaţă, dându-ne şansa să ne mântuim. Doamna Atanasia a povestit următoarea întâmplare care s-a petrecut în satul ei (al lui Nomu Fokidos): Cu mulţi ani în urmă, un grup de copii se juca lângă o colibă sărăcăcioasă a unui consătean de-al lor. Dintr-o dată, coliba a luat foc. Înăuntrul ei se afla un bătrân. Acesta s-a făcut scrum ! Însă nimeni nu a înţeles cum a «luat» foc. Unul dintre copiii care se jucau, Nicolaos Ag., se înstrăinase în America. A rămas acolo mulţi ani. Ajunsese la bătrâneţe. Avea să se întoarcă în ţară şi să moară în satul lui. S-a întors şi, în anul 1990, ajunsese în cele din urmă clipe ale lui. A tras să moară zile, săptămâni, o lună, dar nu-i ieşea sufletul! Ce se întâmplă (au zis consătenii lui) de nu-i iese sufletul ? Acela ştia, bineînţeles, motivul răului. Într-o zi, l-a vizitat preotul pentru spovedanie. «Părinte, a zis, vreau să-ţi mărturisesc ceva. Eu am ars coliba bătrânului ! Spune-le rudelor să mă ierte». Şi, imediat, şi-a dat sufletul în pace ! Dumnezeu l-a aşteptat până în ultima clipă să se pocăiască şi după aceia să-i ia sufletul. În ultima lui clipă, Dumnezeu i-a întins «cursa» ! Nu l-a lăsat să treacă în cealaltă lume fără să se pocăiască ! ” (Arhimandrit Vasiliu Bacoiani – Sufletul după moarte)
Observăm aici două viziuni complementare ce se suprapun peste cele ale tradiţiei. De obicei oamenii se încred în blesteme sau farmece, lucru demonstrat şi în pasajul de mai sus, la subpunctul a) şi în legătură cu iertarea, veridice sunt mărturiile părintelui Silviu, Parohia II Pucioasa şi istoriile culese de Florea Marian în Înmormântarea la Români.
Dorian Dron
Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.
Fotografiile sunt preluate în ordine de pe site-urile:
O adresa de email personala pentru adresarea catorva intrebari, se poate ??
dorian.dron@yahoo pentru aceste intrebari personale. Numai bine.
Aaa si com la sfarsit, sa nu uit. Astept mesajul.