1.Pilde bibice cu privire la chinurile pe care le îndura sufletul o dată ieşit din trup  

Sfânta Teodora la moartea sa a avut parte de rugăciunile Sfântului Vasile cel Nou, ce au avut harul de a înlesni durerea Cuvioasei Maici prin vămile cele pline de demoni. Ucenicul Sfântului Vasile, curios de ceea ce s-a întâmplat după moarte cu sufletul Sfintei Teodora şi cum acesta a trecut de iadul drumului până la lumină, l-a rugat pe „părintele său” să-i istorisească. Însă răspunsul îl va afla de la însăşi Maica, trebuind doar să aştepte ceasul. Grigore s-a aşezat noaptea în pat şi a avut un vis în care era chemat la casa Sfintei. S-a ridicat din aşternuturi şi s-a îndeptat către poarta de intrare. Maica Teodora l-a primit şi i-a răspuns la întrebări. Ceea ce vom încerca mai departe este să rezumăm chinurile prin care a trecut Maica şi trece sufletul oricărui muritor după ieşirea din corp, apelând la cartea Calea sufletelor în veşnicie sau cele 24 vămi ale văzduhului, a lui Protos. Nicodim Măndiţă.

Ceea ce a văzut sufletul Sfintei Teodora pe patul de moarte, când şi-a dat ultima suflare sunt următoarele: „Când m-am apropiat de sfârşitul vieţii mele şi a sosit ceasul despărţirii Sufletului meu de trup, am văzut o mulţime mare de aripi stând împrejurul patului meu. Feţele lor schimonosite erau negre ca funinginea, ca tăciunele şi ca smoala; ochii lor ca nişte cărbuni învăpăiaţi de foc şi vederea lor era grozav de urâtă, ca ghena focului infernal. Aceia făceau o mare tulburare şi gâlceavă. Unii răgeau ca dobitoacele, răcneau ca fiarele sălbatice, alţii lătrau ca nişte câini, urlau ca lupii, boroncăneau ca taurii, guiţau ca porcii… Toţi iuţindu-se asupra mea mă îngrozeau şi se repezeau scrîşnind cu dinţii rînjiţi la mine, vrînd să mă înghită. Acele duhuri rele şi uricioase se pregăteau, aducând o mulţime de pergamente (hîrtii întocmite în formă de sul) aşteptând parcă să vină oarecare judecător. Ei îşi desfăceau furioşi hîrtiile, în care erau scrise faptele mele cele rele. Atunci sărmanul meu Suflet a fost cuprins de mare frică şi cutremur. Astfel, fiind muncită eu de relele acelea, deşi îmi era destulă amărăciunea morţii, acea înfricoşată vedere a acelor groaznici aripi, mi-a fost asemenea unei alte morţi şi mai cumplită. Întorcându-mi ochii încoace şi încolo, ca să nu mai văd înfricoşatele lor feţe şi să nu mai aud glasurile lor infernale, nu puteam scăpa de ei nici intr-o parte. Pretutindeni vedeam numai arapi grozavi înarmându-se împotriva mea şi nu era cine să-mi ajute. Într-o astfel de primejdie chinuindu-mă, mă torturam şi leşinam de groază, de dureri şi de cutremur.

Deodată însă am văzut doi îngeri ai lui Dumnezeu, luminaţi şi foarte frumoşi, care au venit la mine cu faţa veselă. Chipurile lor erau luminoase, ochii privitori cu dragoste, perii capului albi ca zăpada, cu strălucirea în chipul aurului, hainele lor erau ca fulgerul şi încinşi cruciş cu brîie de aur. Aceia s-au apropiat de patul meu, unde zăceam, şi vorbeau între dânşii. Eu văzându-i m-am bucurat cu inima şi cu ochii veseli priveam spre dânşii; iar arapii aceia negrii s-au depărtat puţin de patul meu. Atunci unul dintre îngerii începători de lumină, a certat cu mânie pe acei arapi întunecaţi, zicându-le: «O! Nedrepţilor, blestemaţilor, necuraţilor, întunecaţilor, răilor, anatematisiţilor şi viclenilor vrăjmaşi ai neamului omenesc, pentru ce apucaţi voi a veni înainte la cei ce mor, făcând atâta gâlceavă, îngrozind şi tulburând pe tot Sufletul ce se desparte de trup ? Dar să nu vă prea bucuraţi, că aici nu veţi avea niciun câştig. Milostivirea lui Dumnezeu este cu dânsul, şi voi nu aveţi nicio parte la Sufletul acesta». Atunci arapii aceia, întărâtându-se, chiuind şi gâlcevindu-se, arătau păcatele mele, zicând: «Nu avem niciun câştig aici ? Dar aceste păcate ale cui sunt ? Au nu ea singură a făcut acestea ?» Aşa gâlcevindu-se aceia, eu stăteam pe pat, tremurând şi aşteptând moartea.

Deodată, fără de veste, a sosit şi moartea, răcnind ca un leu. Chipul aceleia era înfricoşat. Asemănarea ei era în o slabă formă omenească, cu trup fioros, alcătuit numai din oase omeneşti înşirate. Ea purta diferite unelte de muncire: săbii, săgeţi, suliţe, bardă, coasă, secure, ţepuşi, pilă, secere, teslă, undiţă şi alte felurite unelte neştiute şi necunoscute de mine. Acelea văzându-le smeritul, necăjitul şi mult truditul meu suflet, s-a cutremurat de frică. Sfinţii îngeri, privind, au zis morţii «De ce zăboveşti ? Eliberează Sufletul acesta din legăturile trupeşti. Dezleagă-l degrab şi cu uşurinţă, pentru că nu are multă greutate de păcate»

Apropiindu-se moartea de mine, a luat un ciocănaş cu care a deznodat vinele şi cele 20 de unghii de la mâini şi de la picioare, apoi toate încheieturile degetelor, braţelor şi picioarelor mele, după care au rămas moarte, încât nu le mai puteam mişca deloc. După aceea luând o teslă, m-a lovit peste gât: tăindu-mi-l, după care nu mi-am putut mişca nici capul, de parcă nu mai era al meu. Atunci Sufletul era în inimă şi numai mintea le mai nălucea şi cugeta pe toate. Apoi umplând un pahar cu un oarecare amestec, pe care ducându-mi-l la gură, m-a silit a-l bea tot. Vai, Doamne ? Şi atât de amară era băutura aceea, încât nemai putînd suferi, Sufletul meu s-a scuturat şi a ieşit din trup. ” (Protos. Nicodim Măndiţă – Calea Sufletelor în veşnicie sau cele 24 vămi ale văzduhului, vol 1.)

Ce putem concluziona de aici. În primul rând prin această viziune putem demonstra imagistica tradiţională a reprezentării morţii ca schelete ce poartă asupra ei diferite unelte de „muncit”: coasă, pilă, bardă etc. În al doilea rând putem observa că moartea nu desprinde oricum sufletul de trupul aflat la capătul vieţii, chinuindu-l în funcţie de păcatele sale: dacă păcatele sunt puţine sau sunt iertate, durerea este mai mică, moartea apelând la ustensilele cele mai precise şi mai bine ascuţite, pentru a nu provoca suferinţă îndelungată; dacă păcatele sunt mari sau capitale, atunci pe de o parte diavolii îl chinuie până la apariţia morţii, iar pe de alta când aceasta ajunge la capul bolnavului apelează la cele mai crunte măsuri de tortură, principalele ustensile fiind neascuţite şi ruginite, pentru a provoca o suferinţă de lungă durată. Cu toate că sufletul într-un final se va desprinde de trup el nu va scăpa de chinurile eterne ale Iadului. Aceasta ar fi o concluzie şi de fapt şi o demonstrare a ideii încetăţenite în traditie cu privire la Moarte, ca scheletele ce îşi alege cu grijă instrumentele de tortură pentru cei aflaţi în agonie în funcţie de faptele bune sau opusul lor săvârşite în viaţă.

Pe de altă parte putem observa cum sufletul este conştient, în toată perioada de trecere de la interior spre exterior, din corp către ieşirea din el. Este conştient în sensul perceperii realiste a tuturor acţiunilor la care este supus. Practic el nu simte scindarea de trup, este acelaşi „eu” din viaţă. Doar chinurile le simte ca pe nişte pedepse deja scrise „pe un sul de pergament”. Durerea se resimte la nivel de spirit asemeni celei la care este supus trupul în convulsii. De unde putem deduce că sufletul o dată supus la chinurile demonilor simte durerile ca şi când ar fi în trup.

Despre existenţa vămilor confirmă şi Arhimandrit Vasiliu Bacoiani în cartea Sufletul după moarte, unde prezintă descoperirea acestora de către îngerul Domnului Sfântului Macarie Egipteanul şi relatările Sfinţilor Părinţi, căpătâiul Bisericii Ortodoxe. Se precizează legătura şi asemănarea vămilor cu demonii, care „judecă sufletul” după păcatele sale şi nu-i lasă „cale liberă” către Împărăţia Cerurilor. În plus, asemeni şi relatărilor lui Nicodim Măndiţă, din cartea Calea Sufletelor în veşnicie sau cele 24 vămi ale văzduhului, cel mai important înger ce ia apărarea sufletului în faţa „fiarelor văzduhului” este cel «păzitor», îngerul pe care îl avem de la botez. „( există vămile ?) Bineînţeles. Au fost descoperite de îngerul Domnului Sfântului Macarie Egipteanul. O mărturisesc şi mulţi Sfinţi Părinţi, în special asceţii. Marele Antonie zice că, atunci când Apostolul Pavel vorbeşte despre duhurile din aer, vrea să spună despre vămi, deci despre demonii care se găsesc între cer şi pământ. Acest lucru înseamnă că, atunci când sufletul iese din trup să călătorească spre cer, trece de nevoie printre duhurile cereşti cele viclene. Este de la sine înţeles că acestea nu îl vor ajuta în călătoria lui de trei zile. Îl vor împiedica, îi vor închide drumul ca sa nu meargă la cer. Vor încerca chiar să-l înşface şi să-l sfâşie. De aceea rugăm, în cântare, pe Dumnezeu, imediat ce sufletul iese din trup, să-l salveze, să-i trimită «înger păzitor» ca să-l scape de «stăpâniile întunericului», ca aerul să se facă neted în urcarea lui către cer.” (Arhimandrit Vasiliu Bacoiani – Sufletul după moarte)

Ce înţelege Biserica Ortodoxă prin aer ne spune Părintele Mitrofan în cartea Ce se intampla cu sufletul dupa moarte si cum poate fi el ajutat: „Spaţiul nesfârşit ce desparte pământul şi cerurile, spaţiu ce desparte Biserica triumfătoare de Biserica luptătoare, se numeşte –  în limbaj comun, ca de altfel şi în Sfintele Scripturi şi în scrierile Sfinţilor Părinţi – aer. Astfel, prin cuvântul aer nu înţelegem substanţa eterică ce înconjoară pământul, ci, pur şi simplu, spaţiul. Acest spaţiu este plin de îngeri cazuţi, al căror scop constă în a întoarce pe om de la mântuirea sa, făcând din el instrumentul răutăţii.” ( Părintele Mitrofan, Ce se întâmplă cu sufletul după moarte şi cum poate fi el ajutat; «Anastasia» pentru toţi, cap. A treia zi şi vămile. Semnificaţia  zilelor a noua şi a patruzecea, a se vedea aici)

După cum observăm sufletul se înalţă la cer după trei zile, zile în care sălăsluieşte pe pământ, şi întâlneşte în ascensiunea sa către Rai vămile, demonii „judecători” care-l chinuie. Tocmai de aceea există şi în Scripturi pasaje în care se spune că a treia zi este cea mai chinuitoare pentru suflet, el fiind nevoit să îndure pedepse aspre pentru păcatele săvârşite.

1.1 Sufletul se arată după moarte  

Un alt aspect important legat de sufletul ce iese din trup ţine de apariţia lui. Atât în tradiţie cât şi în viziunea creştinismului-ortodox apare menţionată ideea de suflet ce „se poate arăta” familiei sau cunoscuţilor. Cum se explică acest fenomen din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe, prin vocea Arhimandrit Vasiliu Bacoiani, vom putea observa în fragmentul următor: „Iubitorul de oameni, Dumnezeu, permite ca sufletul să ia o oarecare «formă materială» (chipul mortului nostru), ca să putem să-l vedem şi să ne consolăm. […] (sufletele). Când coboară în lume şi ne vizitează, cer «permisiunea» de la Domnul cerului.”

Despre apariţie, legând această constatare şi de tradiţie, Fane Dron comentează: „Sufletul se arată, sub formă de abur, în primele momente după ce mortul a fost coborât în groapă, cât şi la şase săptămâni, când se face pomană şi se merge la cimitir. Se spune în popor că în momentul în care mortul este îngropat şi cei care au asistat la slujbă şi la mormânt au plecat, rămânând doar o persoana sau un grup de persoane ce l-au iubit cel mai mult, atunci el se arată. Am avut ocazia să văd la înmormântarea surorii mele. După ce a fost coborâtă în mormânt şi au îngropat-o, persoanele din jur plecând, inclusiv groparii, am rămas câteva minute singur, doar eu şi crucea pe care scria numele surorii mele Stanciu Elena. Atunci am văzut ieşind un abur, din pământul de deasupra sicriului, ce s-a evaporat imediat.” (Fane Dron, Pucioasa)

După cum putem observa sufletul are capacitatea de a se arăta celor ce l-au iubit mai mult sau persoanelor dragi, ca un ultim rămas bun, până la revederea de pe lumea cealaltă. Sufletul are astfel un fel de corporalitate a sa, corporalitate ce pe de o parte poate fi văzută în transcendent doar de îngeri şi demoni, dar şi pe de alta când se poate arăta, uneori chiar sub forma trupului pe care l-a purtat în viaţă, celor ce i-a fost aproape.

Dorian Dron

Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.

Pozele sunt preluate, în ordine, de pe site-urile:

1. doxologia.ro

2. ro.orthodoxwiki.org

3. vopus.org

4. sfminasv.blogspot.com

5. doxologia.ro

6. amira-paranormal.blogspot.com