4.1 Ultima suflare

 Apelând la practicile amintite mai sus sau la preot, ca o ultimă salvare de la chinurile pe care le-a îndurat bolnavul, sufletul şi-a găsit împăcarea. Cel mai dureros şi totodată cel mai terifiant moment din ritualul funerară este când omul îşi dă duhul. Pe de o parte atunci se întâmplă două fenomene, unul cel puţin straniu: primul, familia este sfâşiată de durere văzându-şi ruda de sânge decedată şi doi, lucrul cel mai bizar, în acest moment în sufletul fiecăruia se pogoară o pace adâncă de meditaţie, dar totodată şi o forţă ce-i întăreşte. Deseori la o înmormântare familia ar trebui să aibă un moment de derută, emoţională sau psihică, sau cel puţin să nu accepte situaţia. Dar nu, atunci se vede că lucrurile iau o întorsătură neaşteptată. Atât în popor cât mai ales în viziunea creştină se spune că Dumnezeu te întăreşte în astfel de situaţii şi-ţi dă puterea de a pregăti cele necesare înmormântării. În plus ajutoarele vin fără să fie chemate şi sprijinul moral şi material decurg în mod normal. Parcă atunci lucrurile nu mai au nicio încărcătură cotidiană, în sensul hopurilor ce se pot ivi în cale.

Reîntorcându-ne la momentul proxim, când omul îşi dă ultima suflare, cea mai dureroasă secvenţă este atunci când cineva trebuie să-i închidă ochii. Acest pas este încărcat de o simbolistică ce depăşeşte pragul raţiunii. I s-au închis ochii, singura legătură cu lumea în care trăia, poarta ce lega sufletul de realitate. S-a închis cercul, „din pământ te naşti, în pământ te întorci”. Lumina pe care a primit-o la naştere a devenit lumina de la căpătâi. Viaţa este compusă din trei stadii: unul naşterea şi botezul ce corespund primului pas pe drumul iniţierii, nunta ca mediator între cele două capete, alfa şi omega şi înmormântarea ce este văzută ca finalizarea iniţierii. Cu „calităţile” dobândite, „dalbul de pribeag” trebuie să-şi „pună în practică” abilităţile pe drumul vămilor, să se folosească de experienţele acumulate şi de „ajutoarele” primite din partea familiei: lumânare, colivă, vin şi rugăciune, venite din „ţara cu dor”. După ce a repauzat, ochii mortului trebuie închişi considerându-se că nu trebuie să vadă jalea şi suferinţă familiei.

4.2. Importanţa Luminii

 Lumina este văzută atât de Biserică cât şi de Tradiţie ca fiind una din cele mai importante „taine” pe care sufletul celui adormit trebuie să o aibă „în marea călătorie”. Astfel acesta se apăra de demonii ce-i pot apărea în cale pe drumul spre Ceruri şi-i poate lumina calea, considerându-se întunericul ca obstacol pentru sufletul rătăcitor. De aceea se aprinde la capul bolnavului ce trage să moară o lumânare, „pentru că aceasta are să îl călăuzească pe defunct de-a lungul drumului spre Lumea de Dincolo, să îi dea curaj şi să-l ajute să intre în acea stare de mort cu bine, având lumina în faţă.” (www.traditiimm.ro, traditii maramureşene)

„Lumina este spaima duhurilor necurate”, afirmă Gh. F. Ciauşanu cu privire la lumina pe care trebuie să o aibă bolnavul în ultimul moment al vieţii. Tot din perspectiva lui Ciauşanu, el consideră că dacă cel ce se chinuie moare cu lumina în mână sau la cap, el va avea lumină „şi pe căile întunecoase ale lumii de dincolo de mormânt.” (Gh. F Ciauşanu, Superstiţiile poporului român.În asemănare cu ale altor popoare vechi şi noi)

„Lumânarea asociază materia şi spiritul. Ceara care se arde şi se distruge şi flacăra care se înalţă exprimă, din punct de vedere creştin, dubla natură a lui Hristos: umană şi divină (Catherine Pont-Humbert).” (www.judetulgorj.info, semne prevestitoare de moarte)

Despre necesitatea luminii am putut să tragem o concluzie, ea este importantă, pe de o parte din învăţăturile Bisericii, ce afirmă că o moarte creştinească trebuie să aibă loc respectând trei paşi: Spovedania, Împărtăşania şi Lumina, iar pe de altă parte din perspectiva tradiţiei ce vine ca o completare şi spune că sufletului îi trebuie lumină pe lumea cealaltă, pe drumul pe care îl are de parcurs şi împotriva „duhurilor necurate”. În plus pentru ca sufletul să se prezinte luminat şi curat în faţa Domnului. „Luminile aprinse ce se dau celor ce asistă la slujba ca şi cea dintre degetele răposatului simbolizează lumina lui Hristos şi a învierii care risipeşte întunericul din calea lui (Ioan, 8, 12; 12, 46).” (a se vedea aici)

Dar când o persoană moare fără lumină atunci putem vorbi de o întreagă simbolistică, pe care vom încerca să o explicăm.

În apropierea oraşului Pucioasa, judeţul Dâmboviţa se spune: „Dacă moare cineva fără lumină nu-i a bine. Familia trebuie să se pregătească şi să meargă la trei Biserici şi să dea câte trei lumânări de ceară curată, o sticlă de vin şi prescură.” (comentariu de Maria din Şerbăneşti, clopotarul Bisericii)

În Moldova despre cel care a murit fără lumină se spune „că a avut o moarte întunecată”. „Românii moldoveni poartă o jalnică îngrijire pentru cei răposaţi fără lumânare, mai ales pentru cei înecaţi sau periţi fără voie, de moarte năpraznică; pentru acea, ori de câte ori s-a sfârşit o lumânare de ceară şi a rămas numai un căpăţel, îl lipesc de pământ spre a se istovi pentru sufletele celor adormiţi fără lumină. Ei cred că sufletelor celor înecaţi nu le este dat a se bucura de lumina zilei, ci numai de seninul nopţilor cu lună. De aceea, bătrânele cunoscătoare de tainele obiceiurilor opresc pe neştiutorii copii de a zice: «e lumină ca ziua», căci ele socotesc, că auzind acestea, cei înecaţi încetează de a se mai bucura de lumina lunii şi intră spăriaţi în adâncimile întunecoase, gândind că i-a apucat fără veste ziua.” (S.Fl.Marian – Înmormântarea la Români)

Se consideră de altfel că cel care moare fără lumină va merge în întuneric şi se va rătăci, încurcând drumul către Rai şi implicit către Dumnezeu. Demonii vor pune stâpânire pe sufletul lui şi-l va chinui, ducându-l către ghenele Iadului. De altfel există şi un blestem, unul să-i spunem din categoria celor mai periculoase dar şi din a acelora care sunt drastic pedepsite de Dumnezeu: „Să n-ai parte de lumină pe patul morţii !”

După cum bine se ştie în Sâmbăta Morţilor şi în fiecare sărbătoare, în Biserică rudele pot aprinde lumânări pentru sufletul celui aflat în întuneric, crezând că prin aceasta îi vor lumina calea către Rai. Nu există o explicaţie din punct de vedere dogmatic ori precizată în vreuna din cărţile Apostolilor. Preotul primeşte lumânările şi rosteşte la Liturghie numele adormiţilor zicând, după caz: „nespovedit, neîmpărtăşit şi fără de lumină”, dar nu este nicăieri scris că acest pomelnic are vreun rol în salvarea sufletului sau repatrierea în locul de odihnă pe vecie. La întrebarea: „Există vreo slujba specială pentru cei adormiţi fără de lumină, neîmpărtăşiţi şi nespovediţi ?”, profesorul de religie Marian Dobrescu a răspuns: „Este adevărat că nu există o slujbă pentru cei care au murit nespovediţi, neîmpărtăşiţi şi fără lumânare. Menţionarea acestui fapt este o inovaţie (relativ recentă, dar nu tocmai) prin care s-a încercat conştientizarea celorlalţi cu privire la iminenţa morţii (oricine înţelege că, duhovniceşte, este un lucru grav să nu fi pregătit pentru ceasul morţii – adică spovedit şi împărtăşit – dar şi că moartea poate fi uneori năprasnică şi este posibil ca acest lucru să se datoreze păcatelor). În mod evident, această inovaţie nu şi-a atins efectul scontat, dar a rămas în continuare în mentalul colectiv şi în limbajul preoţilor.

Cu privire la pomeni (care nu sunt diferite – din punctul de vedere al cărţii numite Tipic, cea care îndrumă cu privire la rânduieli şi slujbe), nu sunt diferenţe: se dau pomelnic şi lumânare pentru toţi creştinii care au adormit.”(Marian Dobrescu, profesor de religie şi preot în Pucioasa) Astfel nu există diferenţe, în canonul Bisericii, cu privire la cei adormiţi creştineşte, cu lumină, botezaţi şi împărtăşiţi, şi cei fără de aceste Sfinte Taine. Toţi creştinii au parte de aceeaşi slujbă în afara cazurilor speciale. „Slujba de înmormântare este una pentru toţi creştinii. Există câteva rânduieli speciale, după cum urmează:

– pentru copiii în vârstă de până la 7 ani

– pentru preoţii şi diaconii de mir (de parohie)

– pentru monahi (care se săvârşeşte şi în cazul preoţilor şi diaconilor de mănăstire, respectiv în cel al episcopilor)

– pentru săptămâna luminată (adică de la Duminica Învierii până la sâmbata ce precede Duminica sf. Apostol Toma, inclusiv), care se săvârşeşte pentru toţi cei menţionaţi până aici, fără nicio excepţie, în această săptămână.”(idem pr.prof. Marian Dobrescu)

„În Moldova, judeţul Suceava, plaiul Muntele, dacă s-a întâmplat să moară vreunul fără lumină, neamurile sale cele mai de aproape: femeie, mamă, soră sau vară se duce la biserică, măsoară cu feştila înălţimea uşii împărăteşti de la altar, face o lumină de  lungimea aceasta şi apoi o dăruieşte în ziua de Vovedenie (Intrarea Maicii Domnului în Biserică) la biserică, anume ca să ardă duminica şi în sărbători pe când se liturgiseşte. Lumina aceasta, ce arde în ziua de Vovedenie, se crede că nu mai are sfârşit; de aceea şi mortul, care a murit fără lumină, capătă şi are şi el lumină pe cealaltă lume; altmintelea ar petrece tot în întuneric. ” (S.Fl.Marian, idem)

Din punctul de vedere al lui Marian Dobrescu, profesor de religie: „Nu, lipsa lumânării pe patul morţii nu reprezintă (şi nici nu este) un prilej pentru ca sufletul să nu găsească drumul către lumea cealaltă. Fiindcă “drumul spre lumea cealaltă” nu este luminat de nimic altceva decât de faptele care exprimă credinţa, nădejdea şi dragostea omului faţă de Dumnezeu, respectiv faţă de semeni (în cazul iubirii). Chiar şi aşa, nu lumânarea luminează calea, căci conştiinţa ştie singură în ce “direcţie” să meargă.”(pr.prof. Marian Dobrescu)

Doru Gheorghe comentează: „La noi în Moldova, mai explicit în comuna Moviliţa ce ţine de oraşul Panciu era obiceiul, cred că mai este şi astăzi, ca atunci când moare cineva fără lumină, o persoană din familie, de obicei femeie măsoară decedatul cu un fitil de lampă şi apoi confecţionează din el o lumânare de înălţimea răposatului. Lumânarea se numeşte în zona noastră «toiag». Aceasta se face colac şi se aşează pe o icoană din casă ca să vadă mortul pe lumea cealaltă că are lumină. Şi lumânarea se aprinde de sărbători sau în caz de vreme urâtă. ” (Doru Gheorghe, oraş Pucioasa)

Această tradiţie se păstrează şi în alte comunităţi:  „În clipa când omul murea se aprindea o lumânare. Dar, pe lângă aceasta, după moarte, i se punea la cap «toiagul», «lumina de stat» sau «statul», o lumânare de ceară lungă  de înalţimea unui om. Această lumânare se învârtea în mai multe spirale şi trebuia să ardă până ce mortul era îngropat.”(a se vedea aici)

Concluzionând „dalbul de pribeag” ce este un „Călător/Dintr-o lume-ntr-alta/ Dintr-o ţară-ntr-alta/ Din ţara cu dor/ În cea fără dor/ Din ţara cu milă/ În cea fără milă. (Brăiloiu, Ale mortului, Din Gorj)”(Emilia Stroe, Scenarii mitico-fantastice în ritualul funebru. Esenţialitatea unei metafore «Dalbul de pribeag») are nevoie de lumină pentru ca sufletul să-i fie luminat şi să nu se rătăcească pe cărările întunecoase ale vămilor. În plus să nu fie ispitit şi chinuit de demonii ce-i vor apărea în cale. Familia trebuie să facă tot posibilul pentru ca bolnavul să moară creştineşte şi să nu se întoarcă din drum sub formă de strigoi. Dacă despre sufletul creştinului ce a avut la cap lumină ştim că a urmat o cale precisă, din acest punct de vedere rudele putând fi împăcate, având şi binecuvântarea Bisericii, despre cel ce a murit „ca un câine” nu avem nicio certitudine că va ajunge în Rai, „rătăcind” în întuneric printre primejdii.

Dorian Dron

Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.

Pozele preluate in ordine de pe:

1. doxologia.ro

2. vestic.ro

3. radiozidul.ro

4. credinta-catolica.ro

5. crestinortodox.ro