Rugăciunea de ieşire cu greu a sufletului

Slujba făcută în casă începe cu „Binecuvantarea mică, urmată de Rugăciunile începătoare, Doamne miluieşte de 12 ori şi Psalmul 50 cu introducere Veniţi să ne închinăm.. Începând din secolul următor (sec. al XX-lea) rânduiala mai cuprinde şi Psalmii 69 si 142. Partea cea mai importantă a „Rânduielii la Ieşirea cu greu a sufletului” este compusă din Canonul de rugăciune;” (Pr. Lect. Dr. Vanca, Dumitru, Iesirea cu greu a sufletului )

Psalmul 50 conţine în prima parte a rugăciunii câteva informaţii importante cu privire la pregătirea creştinului pentru marele sfârşit.

„ Psalmul 50:

Pasajul opt trimite la purificarea trupului prin spălarea cu isop, un arbore exotic ce conţine o substanţă frumos mirositoare, cu care se unge, de către preot, creştinul. Astfel el crede că se va purifica şi va deveni «mai alb ca zăpada». O rugăciune pe care orice creştin-ortodox o spune la intrarea şi în timpul slujbei în biserică.

Vom prezenta câteva pasaje din „Canonul de rugăciune către Maica Domnului mai înainte de ceasul morţii:

Cântarea întâi: […] Pentru aceea, Preasfânta, Stăpâna mea Marie, Maica lui Dumnezeu, iată acum mai înainte de ceasul morţii mele, cu umilinţa sufletului meu mă rog ţie: cu pocainţă îndreptează calea mea şi când vei vedea sfârşitul meu, grăbeşte curând şi vino întru ajutorul meu şi nu mă lăsa pe mine nici te depărta de la mine, întru înspăimântătorul ceas al morţii mele, izbăvindu-mă de cumpliţii draci şi de groaznica lor vedere; […] Iată ziua şi ceasul cel însemnat al sfârşitului meu se apropie, vrând să se despartă întinatul şi tăvălitul meu suflet, din acest spurcat trup şi să-l ducă înaintea straşnicului Judecător. Ci, iată, acum înainte de ceasul sfârşitului meu apucând, mă rog ţie, PreaSfântă, Stăpâna mea Marie, Născătoare de Dumnezeu; […] Iată, ticăloasa mea viaţă ca un somn a trecut, ca o umbră de nor, ca o floare de câmp s-a veştejit şi încheieturile mădularelor mele au început a slăbii în trupul meu, a se schimonosi şi a se clătina. Iar răutăţile faptelor mele au covârşit mulţimea nisipului mării. Acelea mă înspăimântă pe mine în ceasul ieşirii mele; pe cine voi afla atunci ajutor de milă. O, amar mie, ticălosului, iubitor de păcate fiind.

Cântarea a treia […] Apropiatu-s-a ziua, lângă uşi este ceasul întru care lumina minţii mele se va stinge şi va slăbi de dureri glasul meu, organul cuvintelor mele se va lega, virtutea mea mă va lăsa pe mine. Iar vrăjmaşul cel ucigător de oameni, nicidecum nu încetează, necăjindu-mi pătimaşul meu suflet.

Cântarea a patra: […] Toate zilele vieţii mele, întru lene nesimţită şi întru dezmierdări şi nebunii le-am cheltuit, nicidecum socotind în gândul meu pentru mântuirea mea. Iar acum apropiindu-se sfârşitul meu, mi-am adus aminte de viaţa mea cea în deşert petrecută şi de faptele mele cele de ruşine. Cum voi fi întrebat chiar şi de cuvintele şi tainele mele toate se vor vedea pe faţă, deci mă cutremur şi foarte mă tem, văzându-mă întru toate vinovat de moarte. […] Sfinte Îngere păzitorul meu, cu toate puterile cereşti, Sfinte Ioane Botezătorule al Mântuitorului, cu toţi Sfinţii lui Dumnezeu, iată din amărăciunea inimii mele plâng nemângâiat şi mă tânguiesc vouă, că zilele mele în zadar şi în deşertăciune le-am petrecut şi s-a apropiat sfârşitul meu şi ceasul ieşirii mele şi voi merge gol şi plin de ruşine prin locuri întunecate, pline de draci cumpliţi şi nu va fi nimeni care să-mi ajute. Deci mă rog vouă, măcar la sfârşitul meu, loviţi cu toiagul pocăinţei inima mea cea împietrită, că doar vor ieşi lacrimi de curăţire a spurcăciunilor mele.

Cântarea a cincea: […] Gândind şi aducându-mi aminte de spurcatele şi necuvioasele fapte ale vieţii mele ce a trecut, o, cum mă ruşinez şi mă înspăimânt foarte şi mi-a slăbit tăria mea, de întunecată şi straşnică groază care mă aşteaptă pe mine, la ieşirea mea din această lume înşelătoare şi plină de deşertăciuni, singur şi gol fiind. O! Amar şi vai mie, păcătosului, neştiind ce voi face. […] Spaimă şi durere nesuferită şi cutremur nespus, a intrat la inima mea, aducându-mi aminte de ieşirea mea din acestea de aici, că trupul meu se va arunca ca o spurcăciune viermilor şi oaselor mele spre putrezire, iar cu sufletul meu voi merge gol, pe care mi-am gătit viaţa mea, ca să-mi iau partea după faptele mele, neavând pe nimeni din lume întru ajutorul meu. (Canonul de rugăciune către Maica Domnului mai înainte de ceasul morţi)

Aceste decupaje din marea rugăciune către Maica Domnului mai înainte de ceasul morţii au rolul de a demonstra importanţa Fecioarei Maria, cea care are grija de sufletul celui aflat în suferinţă. Totodată aici observăm o relaţie trinacră am putea spune, Maica Domnului, Iisus Hristos, Duhul Sfânt-Dumnezeu, ce priveşte cu ochiul Său Atotcuprinzător spre lume. La baza triunghiului stăm noi muritorii ce întindem mâinile spre divinitate cerând iertare. Protectoarea credincioşilor, cea care săvârşeşte cele mai multe minuni şi totodată cea care vindecă de cele mai multe ori trupurile cuprinse de chinuri, Fecioara Maria, o observăm în această rugăciune de mare importanţă pentru cei aflaţi în suferinţă, ca pe o salvare. Ea este singura care poate spulbera îndoiala şi incertitudinea celui ce-şi ia rămas bun de la aceasta lume. Pacătosul înaintea ieşirii sufletului are o atitudine de nesiguranţă, de vinovăţie pentru viaţa pe care a trăit-o în păcat. Tocmai de aceea «lumina» vine o dată cu iertarea greşelilor prin rugăciunea către maica Domnului. Se explica de altfel această cronologie în desfăşurarea întregii slujbe de Ieşire cu Greu a Sufletului, creştinul rememorându-şi viaţa şi cerându-şi iertare pentru nelegiuirile facute.

După acest moment vom trece la rugăciunea propriu-zisă de «Ieşire cu Greu a Sufletului». Vom reda câteva fragmente din Rugăciune după textul din 1815, adaptat, astfel încât să poată fi înţeles: „Despuitoriule Doamne, Dumnedzăului Atoateţiitoriule, Tatăl Domnului nostru, a lui Iisus Hristos, Carele voieşti toţi oamenii să spăsască şi întru înţeles adevărat să viie; nu voieşti moartia păcătosului, ce întoarceria şi viiaţa, rugămu-ne Ţiie şi ne cucerim, sufletul robului Tău imerek, de toate legăturile îl dezleagă şi de toate blăstămile îl slobodzeaşte; iartă greşealele lui ceale din tinereaţe, ştiute şi ceale neştiute, în lucruri şi în cuvinte, câte au ispovedit, sau cu uitaria şi cu ruşinea au tăgăduit. Că Tu Unul ieşti, care dezlegi pre cei legaţi şi îndireptedzi pe cei zdrobiţi, nădeajdia celor fără de nădeajde şi poţ a ierta păcatele a tot omul carele are nădiajde spre Tine; cugetul cel de la Tine miluindu-l, porunceaşte, Iubitoriule de oameni, să să slobodzască din legătura păcatului trupesc şi priimeaşte cu pace sufletul robului tău acestuia imerek şi-l odihneaşte pre dânsul sălaşăle ceale veacinice, cu svinţii Tăi, cu darul cel bun a Unuia Născut Fiiului Tău şi a D<o>mnului Dumnedzău, Mântuitoriului nostru Iisus Hristos şi cu Preasfintului şi Bunului şi de viiaţă făcătoriului Tău Duh, cu carele bine ieşti cuvântat, acum şi pururea şi în veacii veacilor. Amin. ” (Pr. Lect. Dr. Vanca, Dumitru, Iesirea cu greu a sufletului )

După cum vedem cele două rugăciuni, cea adresată Maicii Domnului şi cea propriu-zisă «de ieşire cu greu a sufletului» împreună cu Psalmul 50 pun în centru relaţia celui aflat pe patul de moarte cu divinitatea şi cu propria viaţă de până atunci. Observăm fluctuaţii în temerile omului păcătos ce-şi vede „întinatul şi tăvălitul” suflet şi-i este frică de marea Judecată de Apoi, dar pe de altă parte îl vedem optimist crezând cu tărie în Făcătoarea de Minuni, Fecioara Maria. În rugăciunea rostită de preot la ieşire cu greu a sufletului întâlnim relaţia preot-divinitate, o relaţie sacră ce se desfăşoară în planul mistic. Preotul invocă această rugăciune pentru iertarea păcatelor celui aflat în suferinţe şi important: fără conştiinţă, fără deplinătatea facultăţilor mentale şi fără a fi primit în prealabil Sfintele Taine. Altfel aceasta rugăciune este considerată chiar şi de Biserică drept o „eutanasiere duhovnicească”, întrucât Dumnezeu nu este de acord cu moartea în condiţii artificiale, produse chiar şi prin rugăciune. Dacă bolnavul nu mai este în deplinătatea facultăţilor mentale şi a suflerit de ceva timp, atunci preotul cere permisiunea familiei să facă acestă rugăciune.

La nivel empiric preotul îl roagă pe Dumnezeu să-l dezlege pe bolnav de toate păcatele lui, făcute cu voie sau fără de voie, şi să-i desprindă sufletul de trupul păcătos astfel încât acesta, o dată purificat să se liniştească în lumea cealaltă. Părintele Bisericii devine simbolic călăuza sufletului prin rugăciunile sale.

Concluzionând, „Rugăciunea de ieşire cu greu a sufletului” se citeşte numai în cazuri speciale când pe de o parte bolnavul nu mai este conştient şi s-a chinuit de prea mult timp şi pe de altă parte când familia este de acord cu această practică. Nu putem vorbi despre crimă ori altă formă de condamnare, juridică ori morală, întrucât această rugăciune nu ţine de legile scrise ale lumii ci are o valoare mistică. Ea ţine de forţa cuvântului rostit ce are o cu totul altă valoare decât cea uzuală. Pentru purificarea sufletului celui aflat pe patul de moarte, în vederea Mântuirii, Biserica propune Sfintele Taine: Spovedania, Împărtăşania şi Sfântul Maslu. Niciunui bolnav aflat pe patul de moarte nu i se poate refuza, de către preot, Sfintele Taine, considerându-se că acesta este conştient de păcatele sale şi el şi le va asuma la Judecata de Apoi. „Chiar şi celui care a căzut în erezie sau în alt păcat mai greu (şi s-a pocăit) îi este permis să se împărăşească înainte de a pleca din această lume. Trebuie să se împărtăşească (cel pregătit de moarte) deoarece, exact peste puţin timp, va trece prin neaşteptate încercări: ieşirea dureroasă din trup; vămile cele groaznice; răspunsul în faţa Domnului. Cu alte cuvinte Sfânta Împărtăşanie se dă celui gata de moarte: ca «provizie» în ceasul cel înfricoşător al despărţirii sufletului de trup; ca «provizie» pentru trecerea vămilor văzduhului.” (Arhimandrit Vasiliu Bacoiani – Sufletul după moarte , ed. Egumeniţa)

Dorian Dron

Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.