sau despre ceea ce ar trebui să fie un discurs motivaţional

Şi nu pentru că n-ar fi tonele de maculatură pe site-urile de specialitate. Şi nici chiar pentru că ar fi nevoie, dar unii pot recunoaşte în ceea ce urmează un factor ce le-ar putea schimba viziunea măcar pentru moment.

Sunt un om simplu căruia îi place ceea ce face. Nu mă refer la job sau la seratele în care lichidele arămii sau blonde se amestecă cu burgerii şi cartofii prăjiţi. Nici chiar la interacţiunea dintre oameni. Mă refer la singura pasiune care a rămas depozitată în mintea mea şi care după atâta timp mă mai motivează. Scrisul şi cărţile sunt bucăţi din mine care nu vor muri uşor, aşa cum probabil nici muzica nu va muri vreodată.

Nu am renunţat la scris nici când nu am avut ce spune şi nici când am fost pe o culme imaginară care mă binedispunea. Şi nu o să o fac nici acum în faţa voastră, cu toate că încercările de multe ori ajung să fie respinse de nişte minţi preformatate. Scriu atât cât voi putea şi atât cât îmi va permite creierul. Scriu ce văd, ce aud, ce simt. Scriu din trecut. Scriu din copiii pe care îi văd pe stradă şi care încă mai bat mingea. Scriu despre tine chiar dacă nu vezi. Scriu despre experienţele de viaţă care de cele mai multe ori ajung poveşti ascunse pe sub preşurile apartamentelor. Şi aş vrea să scriu mereu. Să am acea luciditate de a mă secătui puterile în fiecare zi.

Pentru că a oferi totul înseamnă a progresa. A pune pe hârtie toate frazele ce îţi trec prin cap, toate gândurile, stările şi imaginile până la ultima sursă de energie, înseamnă să câştigi o luptă cu tine însuţi, înseamnă să-ţi duci meseria până în punctul în care să producă satisfacţie. Şi nu mă refer aici la bani sau la prestigiu, la mâini ridicate adulator şi laude. Nici măcar la recunoşterea facială când te învârţi prin mulţime, cu toate că aş fi ipocrit să nu recunosc că ne dorim din toate câte puţin.

Singura satisfacţie pe care scrisul mi-o produce este senzaţia de golire şi plutire după epuizare. Că există şi aici trepte. La început sunt ideile care îţi fac terci capul şi pe care încerci să le orientezi după un fir. Apoi mizeria de foaie albă din faţa ta, fie ea de jurnal sau electronică, ce îţi distruge orice speranţă, ce te priveşte cu o ignoranţă crasă şi cumva batjocoritor: „ce o mai fi vrând iar ?!” Fii sigur că lupta cu tine pentru prima frază, pentru primul rând ce înnegreşte mizeria asta de coală albă e cea mai grea fază. Iar tocmai atunci când literele se vor împiedica printre rânduri, atunci să te aştepţi la cea de-a doua încercare. Din acest motiv ar trebui privit întregul proces de scriere ca un basm în care probele se îngreunează gradual.

Şi abia acum îţi dai seama că ai spus ceva, dar nu mai ştii cum să continui. Că de, mintea produce în continuare imagini, dar, ca la un puzzle, anumite piese ce ies din tine nu se pupă cu contextul. Şi zilele se pot înmulţi, fără ca acea idee să vină. Iar de multe ori vine după ce ai epuizat toate resursele şi te-ai declarat învins de propriul eu, dar vine.

Şi apoi mecanismul reporneşte cu o forţă uluitoare şi vei simţi cum vei rupe. În mintea ta vor curge îngeraşi de îngheţată şi cerbi cu care să te vei lua la întrecere. După care vei muta munţii din loc şi te vei autoproclama regele lumii tale. Aici e greşeala, că unii ajung să se considere maeştri, deschizători de drumuri, nişişti (na că am inventat şi un cuvânt de la fabricanţii de nişe în literatură). Şi vei tremura, vei transpira pentru fiecare rând, vei cădea în stări depresive şi vei zâmbi. Te vei culca apoi în minte cu o handicapată de idee pe care nu ai reuşit încă să o pui în text şi te vei trezi la fel de obosit ca acum o zi sau o lună. Vei trage pentru textul tău. Vei lua parte la schimbările importante din viaţa ta. Până la urmă vei îmbătrâni cu textul de gât, ca amărâţii ăia care îşi urlă nemulţumirile pe la prefecturi cu pancarte atârnate de gât, ca într-un final să rămână nebăgaţi în seamă. Te mândreşti cu puiul tău, cu literele ce ţi-au mânjit ficatul cu alcool şi ţigări, cu cafele sau energizante. Şi simţi că o bucată din tine e pe cale să fie dusă până la capăt. Că în sfârşit vei putea să scoţi nişte idei din tine, că le vei putea da un contur şi le vei putea vedea fizic în faţa ochilor. Că degeaba le pui într-un document word şi le salvezi în vreun folder, dacă nu ai materialul fizic în mâinile tale. Să zici, buey, uite atât am scris eu, asta e munca mea! Pe mă-sa cât de fascinant e!

(a se vedea şi Ce înseamnă să fii scriitor )

www.wall321.com

Şi cum procesul în sine nu a fost terminat, o altă provocare va veni pe parcurs şi anume FINALUL. Tocmai atunci când vei simţi că te apropii de ultimul punct, mintea ţi-o va lua razna. Habar nu vei avea ce sa mai alegi din şi aşa puţinele resurse care ţi-au mai rămas. D-asta este importantă lupta cu tine însuţi, autodisciplina şi continuarea muncii. Că dacă la final vei abandona procesul creator, sincer nu vei fi cu nimic mai bun decât alte zeci sau sute de mii de oameni care au început sau încep lucrurile şi nu le duc la capăt. Care aşteaptă semnul pentru a scoate din valiză sau din sertare manuscrisul sau obiectul la care au lucrat, pentru a-l duce la forma finală. Şi nu e uşor. Cum nu e uşor nimic ce vine din pasiune. Devii motiv de ceartă atât pentru tine cât şi pentru cei din jur. Îi superi pe mulţi şi mulţi îţi vor întoarce spatele. Îţi vei pierde prietenii, dacă ăştia cu adevărat ţi-au fost cândva alături şi vei rămâne singur. Dar în singurătatea ta vei conştientiza că te-ai aruncat într-un proiect pe care vrei să-l duci până la capăt, într-o idee în care nu ai crezut la început, dar în care acum crezi. Şi te supui la cel mai mare risc, pentru că o poţi da în bară în ultimul hal. Şi atunci toată munca poate fi aruncată la tomberon. De aici şi depresia şi neîncrederea în tine, în ceea ce eşti şi reprezinţi.

Ai pus punctul final şi îţi ştergi fruntea. Tragi o gură de aer şi te arunci în pat. Vei dormi după multe seri de nelinişte. Şi abia atunci te vei simţi liber cu adevărat, când vei şti că monstrul din tine a căpătat culoare şi că el a plecat în lume cu toate stările şi gândurile tale. Şi rămâi un zid gol, pe care nu mai scrie nimic.

Bă, dar atunci vei zâmbi, aşa tâmp, cu un ochi înroşit de oboseală şi cu o buză atârnând. Vei arăta puţin mai bine decât cocoşatul de la Notre Dame, dar vei sclipi în tine. Şi nu e vorba de mândrie, dar un sentiment asemănător te va încerca şi atunci, tocmai atunci ar fi bine să iei o pauză şi să te arunci în activităţile pe care le-ai tot ratat în timpul în care ai fost un pui de mizantrop. Coboară din turn şi fă parte din mulţime, mergi la concerte, distrează-te. Aruncă-te în ideile altora, în conversaţii, recapătă-ţi vechii prieteni. Ieşi la o bere, simte vibraţiile vieţii. Mergi la mare şi bucură-te de fiecare minut petrecut cu tine şi cu cei din jur. Pentru că apoi va urma partea a doua a distracţiei, momentul în care va trebui să revizuieşti materialul. Şi nu te grăbi, lasă să treacă timpul, lunile. Ştiu că te mănâncă degetele. Ştiu că eşti atât de sigur că ceea ce ai făcut este perfect, că nu are nevoie de nicio modificare, dar nu fi ipocrit. Lasă timpul să treacă pentru a putea ieşi din povestea ta şi pentru a putea privi materialul cu alţi ochi. Şi te asigur că o nouă lume se va deschide după ce tu nu vei mai face parte din cea pe care ai creat-o şi poate din sutele de pagini, vei reduce totul la jumătate sau vei modifica mai bine de atât. Iar dacă va fi cazul, fă experimentul ăsta până când vei simţi că ai spus tot ce trebuia să fie spus şi că nu vei mai avea vreo virgulă de adăugat. Abia atunci vei reuşi să te învingi pe tine însuţi şi să fii mulţumit de ceea ce ai realizat.

D-asta îmi place ceea ce fac, pentru că aici mă simt liber să mă mint pe mine. Pentru că inevitabil literatura e o formă de minciună, care îţi poate deschide mintea pentru a vedea adevărul. Scriitorii te mint şi o fac cu zâmbetul pe buze, dar, fuck it, e cea mai mişto minciună la care poţi lua parte. Şi e minciună pentru că şi ei, la rândul lor, se mint. Crează lumi în care de multe ori nu cred sau lumi la care vor să tindă sau crează universuri proprii ori inventate în care aruncă personaje doar pentru a scăpa de obsesiile din capul lor. Iar produsul final va fi frumos ambalat între nişte coperţi cartonate sau nu, cu o imagine care să vândă. Editorii vă vor vinde produse frumos ambalate, dar esenţa ar trebui să conteaze. Ştiu că aşa funcţionăm. Cititorii nu-şi vor pune întrebări despre crearea materialului, despre miile de ore în care ai căutat să te descoperi pe tine şi chestia asta e normală până la urmă. Dar scriu acest articol pentru tine, pentru tine, dragă scriitorule căruia nimeni nu îţi spune: „frate, te apreciez pentru timpul în care ai încercat să aduni rândurile astea.” Tu nu eşti şi nu vei fi niciodată un produs de vânzare, pentru că în tine stau lumi pe care ceilalţi nu le ştiu şi nu le vor şti decât atunci când tu vei vrea. Şi spre deosebire de ei, tu ai şi vei avea curajul să le împărtăşeşti. Şi pentru asta, eu, îmi scot pălăria în faţa ta şi îmi plec capul.

Însă te vreau viu şi în acelaşi timp vreau să vad în privirea ta miile de ore în care te-ai luptat cu tine pentru mine.

Chapeau!

Dorian Dron

Imagine preluata de pe pexels.com