Cum să ne pierdem credinţa în 3 paşi (I)

Presa de azi s-a împărţit în 2: ăia cu biserica şi ăia cu actorii

Aşa şi BlogulLor şi Hanul lui Papuc au împărţit această dezbatere în 2 părţi

Partea a doua a articolului pe Hanul lui Papuc, intra aici

Oricât am vrut să stau deoparte şi să nu mă amestec în mizeria asta, ceva din mine mi-a spus că nu e timpul să tac.

Azi presa s-a învârtit, pe lângă mocirla ştirilor de 2 bani, în două subiecte care au cam rupt în două tabere reţelele de socializare: moartea actorului Mircea Albulescu şi protestul aşa numitelor vedete la adresa Catedralei Neamului, prin noua piesă Taxi.

Şi sincer nu ştiu care e mai gravă dintre cele două? Să dai în biserică sau să-ţi plângi valorile care mor într-o ţara a lucrului de prost gust?

Nu ştiu ce conteaza mai mult, denigrarea unor valori autohtone, a unui spirit străbun care nu contează în ce vas se îmbracă, fie el schit sau monument arhitectonic sau tragerea unui semnal de alarmă că arta se duce pe apa sâmbetei.

Hmmm. Apăi să-i spunem că amândoua contează, dar în cantităţi diferite. Credinţa primează totuşi.

Ca să nu fiu ipocrit recunosc cu mâna pe inimă ca am dat share la piesa lu’ TAXI – Despre Smerenie, dar nu pentru a mă înhăma la marea adunare de protestatari ce hulesc Catedrala Neamului, ci pentru că o idee mi s-a părut destul de pertinentă, aceea că Dumnezeu se găseşte în locuri mici, în locuri unde nu există fala asta etalată în candelabre sclipitoare sau în acoperişuri poleite. Şi da, oricât aş da la o parte balastul şi protestul acestor vedete care habar n-au ce e spiritul ortodox, sunt de accord cu ideea că luxul nu ne apropie de Dumnezeu. Oricât de tâmpit ar suna, nu aş putea să vorbesc decât raportându-mă la mine şi la experienţa mea de viaţă. Şi astfel aş trage o concluzie proprie: pietatea şi smerenia, capul ăsta plecat şi întoarcerea la Dumnezeu nu se face în lux şi în veşminte ce strălucesc ca pietrele Swarovski, nu în bani aruncaţi pentru a epata, ci în locuri unde să simţi că-ţi poţi aduna gândurile în rugăciune, în locuri unde să cazi în genunchi şi să-ţi mărturiseşti păcatele şi unde să simţi că te apropii de divinitate. Mi s-a întâmplat nu de puţine ori să merg în biserici care nu mai păstrează tiparul construcţiilor romanice.

Sursa video: YouTube

Păi hai să o spunem pe aia dreaptă şi să ne amintim puţin despre ce înseamnă Ortodoxie. Hmm… Hai s-o luam aşa, de la Schisma cea mare din 1054. După cum ştim Biserica Creştină s-a rupt în două: Biserica de Răsărit şi Biserica de Apus, mai precis Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică. Nu intru în detalii referitoare la cauzalitate, ci aş vrea să ne oprim la câteva elemente care ţin totuşi de o cultură spirituală, de credinţă.

Aşa că: Biserica Catolică a devenit biserica luminii, a catedralelor impozante, a luxului şi a marketingului cu cuvântul lui Dumnezeu (a se vedea aici indulgenţele plătite pentru iertarea păcatelor). Ea a luat latura grandioasă a expunerii în faţa Domnului. Câţi regi şi familii înstărite nu şi-au donat averile pentru un loc mai bun de înmormântare în catedrale? Câţi oameni nu au fost aruncaţi în cimitire marginale sau excomunicaţi pentru că nu aveau cu ce să îşi plătească locul?

Pe când ortodocşii ce au făcut? S-au retras în locuri sărăcăcioase, păstrând Dreapta Credinţă. S-au retras în biserici de lut, în schituri, în locuri care aminteau de acele vremuri în care slujeau prin catacombe. De ce spun asta? Păi, gândiţi-vă că starea asta de pioşenie şi evlavie nu venea din spaţiile luxuriante şi pline de lumină, ci, paradoxal, din locuri întunecoase, în care vocile se auzeau şi în care simţeai cum ţi se ridica părul pe ceafă. În bisericile astea am găsit eu, cel puţin, pacea aia de care aveam nevoie. Nu spun că în cele mari nu este acelaşi lucru, dar cu cât e mai mare locul, cu atât se disipă pacea aia interioară, pentru că tinzi să uiţi pentru ce eşti acolo şi stai şi îţi benoclezi ochii pe ţoala lu’ ţata Veta, pe bârfa lu’ Floarea de la colţul străzii etc. Şi mai ales că toate acesta sunt permise şi pentru că technologia a evoluat şi vocile preoţilor şi ale dascălilor se aud peste tot prin difuzoare. Parcă înainte, când se apuca preotul de slujbă, nici musca nu se auzea pentru că inevitabil îţi îndreptai atenţia pe ceea ce se spunea acolo. Credinţa conta mai presus de orice! Dar, repet, nu este nimic greşit acum. Din contră.

Partea a doua a articolului pe Hanul lui Papuc, intra aici