10 întrebări stupide de care probabil orice scriitor s-a săturat

10 întrebări stupide de care probabil orice scriitor s-a săturat

Articolul este preluat de pe site-ul Hyperliteratura.ro

Ce a vrut să spună autorul? De fiecare dată când mă gândesc la întrebarea asta sau când aud în media altele de genul, mă apucă o stare de abjecţie. De ce? Păi, hai să ne gândim puţin, încercând să analizăm diferite contexte:


1.

Un autor stă în camera lui şi îşi freacă sinapsele căutând să scoată DAIMONUL din el. Caută limbajul „perfect” pentru a expune o imagine, un gând, o trăire. Caută să transmită un mesaj pe limba cititorului, de orice tip ar fi el. (O regulă a scriiturii este să nu-ţi consideri niciodată cititorul mai prost decât tine sau mai deştept, oferă-i un model real, viu, adevărat, vinde-i o istorie veridică, să se poată identifica în ea). De aceea „Ce a vrut să spună autorul?” ar trebui înlocuită cu „Sunt atât de bătut în cap, încât nu pot găsi o altă întrebare şi nu m-am prins de ce bluza lu’ X este cu mesaj: STF.”


2.

Dacă un autor creează un cal verde, lasă-l în pula mea mea verde, nu întreba de ce e verde. Ia contextul şi vezi de unde a pornit imaginea, vezi cum a fost creată imaginea şi care ar fi legătura cu personajul, cu acţiunea. Nu căuta să îl bagi în realitate, că nu ai cum să vezi pe stradă un cal verde. Cel mult o vacă mov, dar aia e deja brand naţional.


3.

Nu băga scriitorul în şedintă la o bere întrebându-l: „Bă, tu eşti X din carte, tu ai frecat-o pe aia în parcarea de la Mol?” sau „Zi-mi că o parte din roman e experienţa ta de viaţă.” Literatura e FICȚIUNEEEEEE! De unde rezultă că e IMAGINAȚIE, de unde rezultă că sintagma ortodoxiei „Crede şi nu cerceta” ar trebui să îţi dea de gândit. Un scriitor are modele, exemple, trăieşte într-un mediu care îi oferă subiecte. Dacă se duce într-un bar şi te vede că eşti mucifer şi borăşti pe masă, mâine poţi citi în cartea lui un bou care borăşte pe masă în timp ce prietenii aruncă cu monede de 10 bani, cântându-i la ureche „Off, viaţa mea!” Ce vei spune atunci: „Man, eu m-am îmbătat, dar nu a aruncat nimeni cu monede în mine?!”


4.

Nu luaţi mesajele ca fiind reguli de aur! Dacă autorul a creat un personaj care bea 20 de beri, trage pe nas, se urcă pe bar şi dansează în pula goală, în timp ce 3 curve aruncă cu bani, mesajul fiind „bagă, tată, tot în tine/ să trăieşti aşa ca mine”, ia-l grano salis. Nu te apuca acum să experimentezi tot ce a spus autorul, ci încearcă să treci prin filtrul propriu o experienţă plăsmuită, indusă, creată în laboratorul său pentru tine. Iei ce consideri că e bun pentru tine. Eşti liber să faci ce vrei până la urmă, dar să nu dai vina pe autor că te-a obligat să faci ca el.


5.

„Man, cum vine faza asta aici?” Nu vinee! Ăsta e răspunsul! Poate autorul a vrut să o ardă pe suprarealism, să creeze un pat din care curge bere direct în gâtul tău. Ce ar însemna să îl luăm pe Vian şi să-l întrebăm: „Coiţă, ce ai făcut, mâncaţi-aş, cu pianul ăla, cum să cânt eu şi să îmi fac cocktail? Dacă nu ştiu să cânt înseamnă că nu pot să beau?” Lăsaţi imaginile aşa cum sunt. Poate tu înţelegi ceva, prietenul/prietena ta altceva. Ăsta e farmecul literaturii, să vă inducă o stare, nu contează care, nu contează de ce. Dacă tu te vei simţi bine şi ea naşpa e ok. Dacă vei plânge şi altul va râde, iar e ok. Contează că autorul a produs ceva, a plăsmuit o idee care a trezit în tine o stare. Nu te apuca să cauţi „de ce a făcut-o”, că mă va apuca toate spumele mării!!!


6.

Dacă ai de gând să-l întrebi pe scriitor de ce foloseşte prea mult cuvinte licenţioase sau de ce nu a putut să scrie o literatură de calitate, ca predecesorii săi, Creangă, Bacovia etc., o să primeşti un răspuns care o să te usture în cur o lună. Literatura a evoluat! Nu e vina autorului că tu ai rămas închis în camera ta la secţiunea Clasicii Literaturii Române şi habar n-ai cum au evoluat lucrurile, care sunt tendinţele şi de ce a ajuns literatura să fie demetaforizată şi „coborâtă în stradă”. Mai ai şi pretenţii de doctor honoris causa. Ia literatura ca atare, încearcă să intri în starea cărţii, nu sta să analizezi fiecare fragment comparându-l cu o altă epocă literară. Niciodată nu vei evolua!


7.

„Mi-a plăcut capitolul ăsta, dar al doilea e de căcat. Nu vrei să-l schimbi?” Asta e o întrebare importantă, dar numai în contextul în care eşti cititorul ideal şi cartea nu a ajuns pe piaţă. Dacă autorul a avut încredere în tine, fiindu-i prieten bun cu ceva deschidere literară, atunci da, este o întrebare care îl poate ajuta pe scriitor. Şi mai ales dacă răspunsul e universal valabil, prin asta înţelegându-se o mână de oameni care spun acelaşi lucru despre pasajul tău. Atunci tu, ca scriitor, îţi poţi modifica pasajul pentru că ai avut un feedback din partea unor cititori avizaţi. Prostia cea mare apare în momentul în care cartea a apărut şi te trezeşti să comentezi. Asta e! E pasajul acolo pentru că autorul şi-a fiert minţile şi a vrut să-l pună expres, după multe ore de analiză.


8.

„Frateeee, ai vândut la cărţi căcălău, aşa-i că te-ai îmbogăţit?” Fâsss, asta te roade pe tine? Un scriitor în România moare de foame dacă nu ar avea un job. Politica editurilor este strictă. Nu o să vezi scriitor care să aibă un procent din vânzări mai mare de 20 la sută, oricât de tare ar fi şi oricât de mult ar fi tradus. În afară autorii au agenţi literari care se zbat la propriu pentru promovare, editare, vânzare, bani etc. La noi un scriitor cât de cât consacrat tre’ să sune pe la librării să-şi organizeze lansarea, să caute cumva să obţină nişte bani de transport şi o cazare. Atât. Nu vă imaginaţi că s-a îmbogăţit peste noapte. Nici măcar Mircea Cărtărescu, care am putea spune că trăieşte din meseria lui, nu a renunţat la postul de profesor universitar. Aşa că trageţi concluzia singuri!


9.

„Man, sunt prietenul tău de atâta timp, nu îmi dai şi mie o carte moca? Îţi fac recenzia la ea!” Nuuuu! Aşa nu îl vei ajuta niciodată şi, tocmai pentru că îi eşti prieten, ai putea să cumperi cartea. Un scriitor nu va avea un feedback real al muncii sale dacă vor veni prietenii cu miloaga! Cumpăr-o şi arată-i că pentru tine contează munca lui. În plus editurile nu oferă scriitorilor colete cu cărţi moca. Le dau 10-20 cât să aibă pentru familie etc. Cunoaştem preţul unei cărţi, de multe ori exorbitant, dar poţi face un efort pentru a-i aduce un zâmbet pe faţă. Altfel îţi va semna cartea văzând că îţi pasă. Un scriitor nu e multimilionar, am spus mai sus. Cumpărându-i cartea îl ajuţi indirect. Dacă o editură investeşte într-un om, ea are pretenţia să-şi scoată investiţia, altfel nu îi vei mai vedea numele prin librării. Şi nu cred că ţi-ai dori să-l vezi cu o tarabă pe Lipscani cerşind pentru opera sa. Dacă editura nu primeşte banii, scriitorul va avea de suferit! Punct.


10.

„Nu puteai să bagi o altă poză pe copertă, pe asta ai vrut-o tu?” De multe ori scriitorul nu ia parte la editarea propriu-zisă a cărţii, el trimite manuscrisul şi de restul se ocupă editorul care alege calea cea mai uşoară pentru a te vinde. Există şi excepţii, bineînteles! Dacă autorul insistă şi are în spate un trecut important în vânzarea de carte, mai merge! Dar, în principiu, editorul aranjează cartea. De la eliminarea pasajelor, la mesaje de rescriere ale capitolelor, până la copertă, font şi lanţ de librării. Nu mai întrebaţi autorul de lucruri ce ţin de exteriorul scrisului. El concepe o carte şi după ce a deschis uşa, cum bine spunea Stephen King, cartea nu îi mai aparţine. Ideea este, de altfel, şi una dintre regulile de bază ale criticii de întâmpinare.

Am terminat şi marele decalog. Se pot adăuga multe altele, dar am încercat să sintetizez mesajele obsesive care nu ezită să tot apară prin medii. Ce alte lucruri consideraţi că ar merita amintite? Vă aştept cu comentarii mai jos.

Dorian Dron

sursa foto main: pixshark.com

Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Articole asemanatoare