Patrick Modiano – În cafeneaua tinereţii pierdute

Patrick Modiano – În cafeneaua tinereţii pierdute

Hmmm. Mi-a luat ceva timp până când m-am decis să scriu un material despre Cartea lui Modiano. Şi nu pentru că am fost ocupat cu romanul sau cu lecturarea altor cărţi, ci pentru că mi-a trebuit ceva timp până să diger un imaginar cu care nu am interacţionat de prea multe ori.

Nu te întâlneşti la tot pasul cu teoria spaţiilor înguste, cu străzile uitate de lume, cu periferiile marilor oraşe în care viaţa decurge fără ca individul să conteze. Nu te întâlneşti mereu cu situaţii contrare unei realităţi din care faci parte. Cu toate că acţiunea este desprinsă parcă din filmele alb-negru, am reusit să umblu şi eu cu personajele unei epoci de mult piedute. De altfel nu putem trece cu vederea nici boemia pariziană a anilor 60, când artiştii o ardeau, ca să folosesc un eufemism, prin diferite cafenele şi birturi în căutarea plăcerilor de orice natură.

Cum am putea uita, dacă am face o anacronie, de Cabaretul Voltaire, de marile întruniri ale boemilor răsculaţi împotriva sistemului şi a tehnologiei ori de fabulaţiile suprarealiştilor? Cum am putea uita de miile de pahare cu absint, de cele n ţigări cu de toate substanţele euforice ori de narghilele ticsite cu votcă şi haşiş. Tocmai în lumea asta a degradării morale şi civile, arta a luat naştere. În caverne şi în pereţi îmbibaţi în izuri de tutun, licori şi borâturi, în lumea asta a luat naştere şi literatura.

Iar Modiano a ştiut cum să o prezinte, în aşa fel încât cititorul să nu fie doar curios de evoluţia acţiunii, ci să şi fie transpus în acele spaţii înguste în care depravarea putea lua locul culturii. În cafenele arta se vindea printre paharele nemăsurate. Dacă voiai să ai propria afacere, pe lângă cea de crâşmar, era necesar să caşti urechile şi să notezi cine cu cine se îmbârliga, cine ce bârfe mai arunca pe masă sau cine ce aberaţii mai debita. Aşa luau naştere monografiile şi istoriile de cabaret. Aici viaţa lua naştere din spatele uşilor închise, o viaţă care de multe ori o completa pe cea monotonă petrecută pe străzi sau prin hoteluri de mâna a doua.

Modiano, scriitor premiat cu prestigiosul Nobel pentru literatură, reuşeşte să scoată din întuneric spaţiile neglijate. El crează lumea din spatele lumii, din periferii, fără a omite ideea că arta poate fi înfumuseţată oriunde, dar cu precădere în locurile în care The Big Brother nu are acces.

În cafeneaua tinereţii pierdute poveştile de dragoste vin şi trec, se combină şi se dizolvă. Pentru a şterge urmele unei căsnicii nefericite, personajul principal, Louki, caută afecţiunea în alcool, în taverne şi în admiraţia oamenilor. Abandonează luxul pentru periferie, pentru locul în care sufletul se înnobila prin artă şi în care cuvintele umpleau spaţiile. Iar căutarea nu ajungea într-un punct, ci ea îşi modifica în permanenţă forma. Fiecare loc nou al periferiei devenea inevitabil acel acasă dorit, acolo unde soţul se dizolvă în braţele amantului ce îi conferea certitudine. Dar acel acasă nu-i satisfăcea pe perioadă nedeterminată şi casa se muta în alte spaţii înguste, în hoteluri de mâna a treia, în dormitoare cu uşi fără yală, în spaţii întunecate şi mucegăite şi în bude urât mirositoare din capetele holurilor.

De asta căutarea din În cafeneaua tinereţii pierdute este de fapt căutarea punctului în care vei merge, dar în care nu te vei mai întoarce. Este căutarea inversată din În căutarea timpului pierdut a lui Proust, pentru că ea nu avea nevoie de un punct care să îi reamintească cine e. Romanul lui Modiano este romanul în care timpul şterge spaţiul, este romanul care te provoacă să te pierzi pe străzile înfundate, fără să îţi pese de prostituate sau peşti ce te pot omorî. Este romanul în care vrei să te pui la o masă, să comanzi ceva tare şi să asculţi. Pur şi simplu să asculţi poveştile oamenilor. Şi dacă eşti norocos, poţi să le notezi şi să laşi timpul să decidă asupra valorii lor. Este ad literam şi un roman al formării scriitorului, a celui mustrat de propriile gânduri şi în căutarea daimonului.

Ce să o mai lungesc, cartea asta mi-a picat la ţanc la finalul anului. Şi ca să mai vând un pont, În cafeneaua tinereţii pierdute este al naibii de uşor de citit. Plus că cei de la Art chiar ştiu ce cărţi să aleagă pentru colecţia Desenul din Covor.

Vi-o recomand cu căldură!

Lectură întinsă!

Dorian Dron

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Articole asemanatoare