”Sub aceeași stea” a lui John Green m-a golit pe dinăuntru.  E un sentiment ciudat, pe care foarte puține cărți mi l-au dat.

Asta pentru că John Green abordează o dramă pe care parcă o golește de elementele dramatice, deși acestea sunt sub ochii tăi până la final și cu siguranță și dincolo de el. The Fault in our Stars este povestea unor adolescenți care găsesc puterea să rămână adolescenți în ciuda faptului că moartea le suflă în ceafă în fiecare secundă.

Hazel Grace e o fată de 17 ani care suferă de cancer tiroidian cu metastaze la plămâni, în fază terminală. Respiră ajutată de aparate și trăiește într-o lume a ei și a unei cărți pe care o recitește obsesiv, până când îl întâlnește pe Augustus Waters într-un centru de consiliere pentru bolnavii de cancer. Din momentul acela încolo, lumea ei devine lumea lor. Citesc amândoi aceeași carte, aleargă împreună pentru a găsi același final, dau naștere unui al treilea spațiu în timpul lungilor conversații telefonice, un spațiu doar al lor, unde nu trebuie să dea explicații nimănui.

Cred că asta e cea mai frumoasă parte a relației lor. Că nu trebuie să dea explicații. Citești și ai siguranța că se înțeleg din priviri. Tu știi că Hazel respiră doar ajutate de aparate, tu știi că Augustus are un picior de lemn, știi că au un prieten comun care rămâne orb (Isaac) tot din cauza cancerului. Dar parcă doar tu știi asta. Ei trăiesc un prezent în care boala e doar un efect secundar.  În care lui Augustus îi este teamă să nu fie uitat. în care Hazel îi spune că uitarea e ceva firesc, în care amândoi îl consideră pe autorul acelei cărți cu final deschis un geniu contemporan, doar pentru a afla mai târziu că e un alcoolic notoriu plin de frustrări și pierderi.

Ei își asumă. Nici măcar nu pot spune că Johnn Green creionează niște personaje care își asumă ceea ce trăiesc și găsesc o parte frumoasă în ceva ce este imposibil de definit ca fiind frumos. Nu este genul de roman despre care să poți spune ca un copil de clasa a 7a, plictisit de tocit comentarii pe de rost ”autorul descrie personaje care…”. Pentru că nu am avut nicio clipă senzația că Hazel și Augustus sunt personaje. Am avut tot timpul sentimentul că sunt oameni. Sunt oameni cu nebunii mărunte. Un Augustus care ține aproape obsesiv o țigară între dinți pe care nu o aprinde niciodată, motivând că astfel ești conștient că acel viciu te poate omorî, dar nu vrei să îi dai ocazia, o Hazel care urcă treptele unui muzeu din Amsterdam până rămâne fără respirație, dar refuză să renunțe și ei doi care se sărută în aplauzele oamenilor din același muzeu.

Sunt oameni care nu cedează. Care își lasă cumva amprenta într-un univers despre care ni se reamintește constant că nu înseamnă nimic și despre care avem totuși convingerea că înseamnă ceva, tocmai datorită celor doi. Sunt ființe care se comportă natural în situații nenaturale. Tocmai asta le conferă autenticitate, paradoxal.

Ajung amândoi în spital, unul moare și celălalt îi va urma cu siguranță și totuși toată tragedia asta e acoperită de dragostea dintre cei doi și de realitatea lor. Lumea nu este o fabrică de împlinit dorințe. Se spune asta de multe ori de-a lungul romanului. Și tu ca cititor ți-ai dori totuși să fie. Cu fiecare pagină pe care o întorci ți-ai dori cumva ca ei doi să scape. Să trăiască mai mult de 17 ani. Poate să îmbătrânească împreună. Dar asta nu se întâmplă. Tocmai pentru că lumea nu este o fabrică de împlinit dorințe. Și totuși ești de acord cu Hazel atunci când spune că ea și Augustus și-au trăit bucățica lor de infinit. Și te-au făcut părtaș la infinitul lor. Într-o lume a finitului în care universul cere să fie observat, în care oamenii sunt creați pentru lume și nu lumea pentru oameni, într-o lume în care…”Indiferent ce faci în viaţă, va fi nesemnificativ. Dar e foarte important să o faci.” (Mahatma Gandhi). Cei doi cu siguranță au făcut ceea ce era important să facă.

Răzvan Anton

Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.

Trailer-ul preluat de pe Youtube