Cum să reuşeşti să-ţi distrugi viaţa pentru o casă a visurilor

Cum să reuşeşti să-ţi distrugi viaţa pentru o casă a visurilor

Mi se întâmplă rar să termin o carte şi să mă apuc în aceeaşi zi să scriu o recenzie despre ea. Şi nu din superstiţie sau vreun tipic decadent, ci pentru că n-aş putea confirma sau infirma o opinie decât după câteva zile, timp în care aş reuşi să mă detaşez de cauză şi aş privi semiobiectiv situaţia. În aceste condiţii cred că îmi va fi greu să fiu imparţial, dar cartea pe care o voi prezenta mai jos are o particularitate care m-a „obligat” la meditaţie. Şi nu d-aia cu yoghini şi stări extra corporale, ci una în raport direct cu realitatea, pentru că vorbim despre Rezidenţi în Casa Visurilor a lui Radu Aldulescu.

Cert este că titlul m-a intrigat, cum adică Rezidenţi într-o Casă a Visurilor? Adică cineva reuşeşte să-şi construiască o casă a visurilor, dar este alungat din propria imaginaţie sau, şi mai rău, se simte străin de ea? Este ca şi cum mi-aş imagina o căbănuţă de lemn, construită de la zero prin forţele proprii, cum mâinile tale raşchetează lemnul până capătă formă, ca mai apoi să plătesc chirie pentru spaţiul ridicat. Imaginea în sine te umple de ură. E masochistă cu mintea ta şi poate de aceea, în vreun subsol din capul meu, am crezut că apucându-mă de roman voi descoperi o altă lume mai bună decât a noastră. Aş zice ca m-am înşelat într-o proporţie relativă.

Rama povestirii, cea a Bucureştiului postrevoluţionar aflat în perioada haosului Năstase şapte case, reuşeşte să subjuge destinele, ducându-le până la limita suportabilităţii. Cu toate astea, în Rezidenţi în Casa Visurilor Radu Aldulescu găseşte fericirea în lucruri mici, care la o analiză globală par nişte banalităţi, dar care în cadrul şi în acţiunea propusă de el au un rol semnificativ.

Gândiţi-vă la Grigore, ziarist decadent care la cei 49 de ani stă cu mâna întinsă la masa prietenului evreu pentru recuperarea banilor de pe articole, care îşi reinventează viaţa în funcţie de nevoi şi apelează la tertipuri pentru a scăpa de anumite responsabilităţi. Aş zice un Don Quijote fustangiu, fost boxeur, ce renunţă la luxul chiriei şi se reîntoarce în camera nelocuită şi neîncălzită din casa părinţilor. O nouă rutină pune stăpânire pe destinul său, o zi normală însemnând pentru el ieşirea la alergat cu Charlie, câinele bătrân pe care mama nu-l suporta că lăsa păr şi puţea, ieşirea la piaţă şi convingerea bătrânului să-şi ia medicamentele, scrierea puţinelor articole pentru puţinii bani necesari berilor în oraş şi lungile seri de beţie cu Mihăiţă, pe care îl căra apoi până la uşa apartamentului. În această rutină cei doi copii din căsătorii diferite, împreună cu mamele lor au şi ei un loc şi un rol episodic, blamaţi de mama ce pe timpuri se sacrifica pentru meseria de jurnalism în timpul odiosului regim comunist.

Sursa Youtube:  Hyperliteratura

Aparenta acţiune banală, care se desfăşoară într-un spaţiu şi timp al răbdării, ca într-un Moromeţii modern, se autosabotează prin mecanismele psihologice. Pentru că interacţiunea dintre personaje, dorinţa de parvenire şi ieşirea din anonimat, culminată cu o lipsă de responsabilitate şi refuz al evoluţiei cogntive aduc savoarea unui roman scris exemplar.

Mentalităţile populare din Rezidenţi în Casa Visurilor ajută la farmecul autenticităţii. Pentru că în cartea lui Radu Aldulescu personajele sunt vii în starea critică în care se află. Urmărim procesele pshihologice în minuţiozitate şi ne dăm seama că în interiorul fiecăruia dintre noi ele îşi au ecoul, pentru că şi noi ne dorim îmbogăţirea prin eforturi minimale. Numai că din Rezidenţi tragem concluziile pe care cumva le conştientizaserăm în trecut, dar pe care nu le doream neapărat reapărute în viaţa noastră şi anume că nu poţi avea încredere nici măcar în rude, care sunt în stare să-şi vândă şi familiile pentru un ban în plus.

După ce citeşti Rezidenţi în Casa Visurilor îţi dai seama că tu ca individ eşti capabil să faci o mulţime de lucruri pe care mai apoi să le regreţi sau de care să fii mândru, că poţi să te culci cu mama prietenului tău, că te poţi combina cu o fostă sportivă de MMA, după ce în prealabil ai avut două căsnicii ratate, că poţi să mănânci margarină pe pâine cu ceapă până borăşti, că-ţi poţi pierde casa, familia, prietenii, părinţii şi să rămâi într-o stare semiconvalescentă, fără a da impresia că ţi-ar păsa şi să găseşti ca unică salvare un salariu mizer pe care nici pe acela nu-l primeşti la timp.

Însă dincolo de tablouri, romanul lui Aldulescu ne aminteşte de perioada insipidă prin care am trecut ca popor, cu greutăţile întâmpinate după căderea comunismului, cu dislocarea ţării şi vânzarea ei pe bucăţi, cu bătrânii ce avuseseră poziţii de conducere pe timpul lui Ceaşcă şi cărora, în aceste timpuri moderne, nu le mai ajungeau pensiile nici pentru plata facturilor. Dincolo de ele ne rămâne o stare de lehamite.

Sursa: Adriana Weimer, lansare 
„Rezidenți în casa visurilor”-ed. Andrei Ruse​-Lugoj-21 06 2018

Pe lângă povestea în sine, la Rezidenţi în Casa Visurilor m-a atras construcţia naratorială, schimbul vocilor şi interconectarea lor într-un univers global, dar nu într-unul suprarealist ori clişeizant, ci într-unul pur românesc. Citind romanul m-am transpus în copilărie, când starea de nesiguranţă plana deasupra noastră când, dacă nu ştiai cum să te descurci şi cum să-ţi asiguri un trai într-o epocă a instalatorilor deveniţi conducători, riscai să mori de foame şi să-ţi vinzi şi minimele bonuri achiziţionate pe timpuri. Din păcate, starea aceasta de indiferenţă şi de lipsă de educaţie o resimţim şi în prezent şi, din punctul meu de vedere, romanul lui Aldulescu ar trebui citit de toţi cei care s-au născut în tehnologii de ultimă generaţie, cât şi de părinţii şi bunicii noştri, ca reminder. Poate doar aşa ne putem mobiliza să schimbăm ceva.

Rezidenţi în Casa Visurilor este mai mult decât un roman despre destine, este un roman în care personajele sunt atât de bine conturate încât le simţi în camera ta, simţi că iau parte la lumea în care trăieşti. Iar dincolo de acest aspect, pe tot parcursul lecturii ai impresia că nu există o lume paralelă şi că, de fapt, ea este aici cu noi. Coborând în bloc poţi ajunge la un Grigore de la 7 care este pe punctul de a fi evacuat chiar de sora lui, că nu are ce pune pe masă şi că stăruie într-o anestezie globală, indusă atât de factori exteriori lui, cât şi de proprii demoni. Crezi că n-ar fi posibil şi în 2018?

Eu, unul, recomand volumul ca fiind un adevărat exemplu de credibilitate şi originalitate şi după ce vom reuşi să-l finalizăm ar trebui să ne punem o simplă întrebare: De ce nu ne sprijinim scriitorii cu adevărat talentaţi şi promovăm toate petardele pe post de salvatori culturali? Avem nevoie de oameni care lasă ceva în urma lor şi nu doar o tonă de maculatură şi un nume. Avem nevoie de imagini puternice care ne pot transmite şi peste timp experienţe de viaţă din care la rândul nostru să avem de învăţat.

Credit photoshooting:  Mircea Struțeanu

Haideţi să ajutăm şi Hyperliteratura, singura editură care a găsit o formă de finanţare prin crowdfunding şi care nu face rabat de la calitate şi de la a plăti cum se cuvine un scriitor. Fără noi, atât ei ca editură, cât şi scriitorii, nu vor putea să mai existe într-un mediu literar autentic, ci vor fi denigraţi într-unul toxic, în care drepturile de autor dacă există sunt mizere, unde promovarea nu există şi unde se publică la kil doar pentru a exista diversitate şi nicidecum calitate.

Lectură întinsă!

Susţineţi şi viitoarele publicaţi Hyperliteratura aici

Credit photoshooting foto 1:  Gilda Comârzan


Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Articole asemanatoare