După experienţa Aviatorului lui Vodolazkin legenda spune că ar trebui să mă delectez cu o carte scurtă şi de impact. Obiceiul de a căuta cărţi în orice magazin, fie el de ţoale sau hypermarket, nu m-a lăsat nici de data asta în pace şi, cu starea că voi face o alegere bună, am apucat cu ambele mâini cartea lui Bob Dylan – Cronica vieţii mele şi pe cea a lui Patrick Modiano – Flori de ruină.

Cum o veche pasiune de-ale mele a fost studierea scriitorilor ÎnNOBELaţi, campanie pe care am realizat-o acum ceva ani cu colegii de la Libris Braşov, era de la sine înţeles că le voi supune pe cele două unui exerciţiu intens de lectură.

Şi, poate cum nu era de ales, am pornit de la premisa că cei proaspeţi în ale gloriei literare înnobelate o să-mi producă o altfel de experienţă, am început cu Bob Dylan în detrimentul creatorului de spaţii angoasante. Cu regret, aş zice, am abandonat lectura pentru o dată ulterioară, starea mea de spirit nefiind una pe măsura story-ului underground-ului newyorkez sau al succesului dobândit de pe urma serilor de performance. Aş fi ipocrit să spun că m-a plictisit, dar nici nu m-aş arunca pe o liană în încercarea de a urla despre cât de fascinant îi este imaginarul. Este o carte tocmai bună de citit pe un timp înnorat sau iarna, când încărcătura atmosferică te trage în faţa focului şi îţi deschide şi mai mult apetitul pentru visare.

Însă, cum necesitatea lecturii trebuia satisfăcută şi cum din două minţi luminate tot trebuia una să mă atragă în sistemul fascinant al ieşirii din lume, am apucat Florile de ruină a lui Modiano. Pe el îl ştiam mai de demult, îi recenzasem În cafeneaua tinereţii pierdute (a se vedea aici) şi îmi plăcuse atât stilul, cât şi imaginarul. Aşa că, de bună voie şi nesilit de nimeni, m-am reîntors la imaginarul străduţelor întunecate, la spaţiile înguste şi lipsite de siguranţă ale scriitorului francez.

Romanul te acaparează fără menajamente, dezvăluindu­-ţi tema încă de la primele pagini. Fără suprapuneri iniţiale de planuri care să te conducă spre un centru, fără un plan aparent supraelaborat şi, aş putea spune, fără o intrigă care să ţină cititorul prins între paginile cărţii, Modiano trânteşte tema suicidului. Aşa, de nicăieri, ne trezim cu un tânăr cuplu abia mutat pe strada Fossés-Saint-Jacques, într-un cartier lipsit de evenimente ciudate, ce se hotărăşte să-şi petreacă seara într-un restaurant, fără a prezenta vreun sindrom al depresiei sau crizei existenţiale. După masă, îşi schimbă traseul rutinant spre casă şi ajung într-un club de unde ies puţin chercheliţi, la braţ cu două cupluri. Petrecerea din apartament ţinu până în zori ca, la o jumătate de oră după plecarea invitaţilor, să se audă două împuşcături succesive. Comisarul întâmpinat în prag de soţie, rămâne uimit de sânul stâng care sângera şi de bărbatul ei împuşcat în inimă. De pe jos ridică un bilet pe care era inscripţionat: „Soţia mea s-a împuşcat. Eram beţi. Mă împuşc şi eu. Nu căutaţi…”

Video preluat de pe canalul de YouTube: La Grande Librairie

Până acum am presupune că este o poveste uşor atipică, dar care ascunde la o atenţie deosebită un miez uşor clişeic. Nu ar fi nici prima şi nici ultima carte ce s-a scris despre soţi ce s-au sinucis ba din dragoste, ba din cauza anumitor circumstanţe atent elaborate, însă aici Modiano devine unic prin abordarea cazului. După ce dăm nas în nas cu subiectul şi după ce luăm parte la o prezentare elaborată a străzilor şi a unei istorii atractive, ne trezim la câţiva ani distanţă că luăm parte la o redeschidere neoficială a dosarului morţii. Mai mult, i-am putea spune o reconstituire, un fel de Baltagul lui Sadoveanu în termeni moderni. Cum poliţia din vremea aceea nu găsise vreo explicaţie pentru sinucidere şi cum clasaseră cazul, naratorul nostru lipsit de un trai decent în perioada studenţiei, descoperă prin amintiri că atât cunoştiinţele sale, cât şi fosta iubită au o legătură intrinsecă cu povestea nesoluţionată. Astfel, de urmărit la Flori de ruină nu este povestea cuplului, care se degradează cu fiecare pagină pe care reuşim să o parcurgem, ci rama. Fiind o poveste în poveste, atrâgând atenţia de la centru către periferie şi adăugând în fiecare cadru al tabloului o nouă inflexiune pentru a completa imaginea, Modiano se joacă cu mintea cititorului, lăsându-l să creadă cam ce vrea el să creadă. Scriitorul francez nu lasă vreo cheie de interpretare, ci doar sugestii pe care mintea noastra le-ar putea contextualiza în rezolvarea cazului. El devine pentru câteva momente un pseudo-detectiv ce urmează a ne pasa nouă responsabilitatea, rămânând un observator emancipat ce ne arată că amicul mai în vârstă alipit grupului de studenţi dispărea pe perioade nedeterminate fără a i se duce lipsa, ca mai apoi să-i apară numele în presă ca fiind chemat de autorităţi, până la a ne-o prezenta pe fosta iubire ca suspectă în interacţiunea cu cuplul de sinucigaşi.

https://www.youtube.com/watch?v=WsNcwQt9x2U

Video preluat de pe canalul de YouTube: Invitation au voyage

Şi chiar dacă n-am avea veleităţi de detectivi, tot ni s-ar părea că în acţiunea din roman ceva nu se pupă şi că piesele puzzle-ului nu miros a bine. Relaţiile sunt atât de încâlcite încât doar printre planurile suprapuse, ca printr-o crăpătură în scoarţă, putem desluşi adevărul. La o primă lectură ne-ar fi dificil să tragem o concluzie, pentru că peisajele ne fură privirea. Modiano se joacă cu mintea noastră, lăsându-ne să ne îndrăgostim de sumbrul decorurilor şi de planurile aparent în neconcordanţă.

Fascinantă rămâne în schimb lumea creată de el, care de la roman la roman se îngustează şi crează stări de disconfort. Mai greu la un scriitor să creeze senzaţia de frig, de teamă şi de singurătate într-un oraş unde n-ar trebui, în principiu, să existe. Dar important este că el a reuşit!

Modiano face din Paris un imperiu al spaţiilor nevăzute, dar pline de esenţă. Ce e grandios, e mediocru. Originalitatea vine din caverne şi din baruri.

Aşa că, să-i atribuim în continuare lui Modiano rolul de părintele francez modern al birturilor şi colţurilor de stradă. De acolo el ne priveşte fără ca noi s-o conştientizăm.

Am avea mai multe de spus despre o carte ce se citeşte în maximum 2 ore, dar unde ar mai fi farmecul? Noi trebuie să luăm lupa în mână şi să investigăm cazul ca celebrul inspector Gadget. Găsim noi până la urmă o soluţie s-o scoatem la capăt.

Lectură întinsă!