De câteva zile mă tot gândesc cum să încep o analiză a imaginarului din romanele lui Cristian Fulaş şi nici până acum nu m-am hotărât dacă să sintetizez cele două Fâşii de Ruşine După Plâns sau să le iau individual.

Instinctul îmi spune că ortodox ar fi să le iau ca un ansamblu ce porneşte de la dependenţă şi trece prin toate fazele obsesiei. Că până la urmă despre acestă teme vorbim, despre dependenţa ca formă de salvare din lume şi despre tratament ca formă de vindecare.

Şi nu puteam până la urmă să trec la o analiză individuală a romanelor, pentru că După Plâns este de fapt continuarea Fâşiilor de ruşine.

Ţin să menţionez, de departe, că am fost inspirat când mi le-am cumpărat pe amândouă, pentru că altfel aş fi regretat întregul proces „de vindecare” prin care a trecut protagonistul. Fără După Plâns nu îţi vei da seama, tu ca cititor, care sunt mecanismele interioare ale personajului ajuns în stadii de pierderi de cunoştinţă în urma substanţelor consumate.

Atenţie! De reţinut, înainte de a vă apuca de ele, este faptul că romanele lui Fulaş nu o ard aiurea cu adolescenţi tembeli care cad în depresii şi îşi fac viaţa pulbere, nu militează pentru o lume mai bună fără alcool sau stupefiante, ci sunt nişte exemple din viaţa noastră pe care de multe ori le neglijăm.

Fulaş vorbeşte despre oamenii străzii, care se văd de dimineaţa până seara prin bombele din cartier, care petrec departe de societate şi de lumea programată şi care îşi scot veniturile pentru substanţe pe căi neştiute. Dar pe lângă poveştile Bucureştiului underground, Fâşii de Ruşine prezintă viaţa ca o praştie întinsă în limitele morţii. Oricât ai căuta în lumea lui vreo urmă de optimism pentru reînceperea unei vieţi fără substanţe, vei descoperi că dependentul nu va renunţa la obiceiul său. Şi nu vorbim despre boschetari, cu toate că multe din acţiunile lor duc către un anturaj de tip ghetou şi nici despre modul de evadare din cotidian, ci vorbim despre oameni culţi, despre oameni şcoliţi sau autodidacţi, despre personaje care controlează masa literaturii şi a criticii, ca în După Plâns. Vorbim despre alegeri şi rugăminţi, despre internări şi puşcărie, despre viaţa văzută ca un obiect deja trăit, lăsat în voia sorţii. Numai că, pentru protagonist, viaţa de om al culturii, de traducător al unor edituri şi de om trecut prin experienţe vaste, devine un joc al abuzului.

Aş tinde să duc imaginarul către cabaretul Voltaire sau către underground-ul suprarealist, mânjit de prostituate şi lichide, dar nici aici nu m-aş simţi în largul meu, pentru că oamenii ăia se făceau cui, se drogau cu absint şi prafuri până când creierul le devea o masă semigelatinoasă, dar care lăsa ceva în loc. Şi produsul avangardiştilor a devenit, de departe, punct de cotitură în literatura mondială. Aici OMUL lui Fulaş, narator-personaj, devine imaginea unei lumi care se afundă, care nu îşi găseşte funcţionare decât în vicii şi camere întunecate, ascunşi de o societate cu ochii cât cepele. Până la urmă vorbim despre lupta interioară între scăparea de viciu şi inconştientul său, între traumatisme fizice ce se dizolvă în alcool şi acea stare de insuportabilitate ce vine o dată cu zorile.

Video preluat de pe YouTube

Fulaş crează o lume matură, o lume care nu se joacă cu cititorul ci îl aruncă direct în stările unui dependent, tras constant la răspundere de o soră bogată ce îi reface stocul de firfirei zilnic şi de o mama internată care aşteaptă ziua în care să-şi vadă copilul pe picioarele lui, treaz. Pe lângă toate acestea observăm efectele dependenţei ce reduce individul la un mecanism incapabil de luarea unor decizii în nume propriu, care acceptă ajutorul din partea altora, fără a-l aprecia sau a-l oferi la rându-i.

Că, până la urmă, tipologia personajului este aceea a dependentului independent, căruia nu îi pasă nici de viaţa lui, nici de a celor din jur. Este vorba despre acel EU rebel care, pus faţă în faţă cu tragedia, acceptă drogul ca evadare.

Pe lângă stadiile dezumanizante propuse de autor, nu trebuie să neglijăm nici întregul experiment de salvare, cu perioadele bune în care oamenii aveau încredere în acea refacere garantată de azilul din creierul munţilor. Că până la urmă de aici ne dăm seama de autenticitatea lui Fulaş ca autor matur, din microimaginile unei lumi supuse schimbării, din jocul multiplu de terapeut şi pacient, din insuccesul unei terapii şi salvarea prin propriile resurse. Dacă personajul ar fi acceptat cu întreaga fiinţă recuperarea ca mijloc de refacere a vieţii, am fi vorbit despre salvarea de la moarte a personajului X. Dar nu… Fâşii de ruşine şi După plâns ne aruncă pe covor un personaj arătat cu degetul, un personaj supus ruşinii, care nici nu îşi acceptă statutul şi nici poveştile bine documentate ale persoanelor calificate.

Acesta este marele câştig al romanelor: Imprevizibilul, dar în acelaşi timp Credibilul. Nimic nu pare ceea ce este şi dincolo de substanţe, în plin proces al reeducării într-o realitate fără abuzuri, descoperim încercarea unui dependent de a-şi găsi o ocupaţie care să-i restarteze viaţa. Iar aceste încercări sunt de o credibilitate înspăimântătoare. Inevitabil iei parte la acţiune, te simţi parte din imaginarul lui Fulaş.

Cititorul trăieşte într-un labirint în care aşteaptă următoarea mişcare a protagonistului. Te bucuri la primele semne de revenire, treci prin stări de disconfort şi greaţă, de vertij şi mahmureală şi rămâi într-o tensiune pe care autorul ştie să o ducă până la final. Nu poţi să afirmi pe parcursul lecturii că aici, în punctul ăsta, personajul a acceptat noua viaţă fără substanţe. În niciun pasaj nu te simţi sigur pe ceea ce o să urmeze şi cumva te aştepţi ca el să calce pe bec. Aştepţi să iei parte la ruşinea lui, venită ca urmare a neconformării la un statut şi la un tratament impus de doctori. Până şi medicaţia o ia în silă, într-un joc actoricesc de mâna a doua. Oricine şi-ar fi dat seama că frământările şi frustările interioare sunt mult mai puternice decât vorbele. Personajul este conştient că „închisoarea” întru însănătoşire nu e decât o paradă prost interpretată. Nu crede nicio secundă în beneficiile ei dar, în spatele unei sticle virtuale, care să-i încălzească laringele, musteşte ideea unei încercări literare, lucru luat în derâdere în serile de blackout cu prietenii. Şi ar trebui să luaţi seamă că ceea ce scrie îi literatură, conaşule! Că asta e viaţa pusă pe bune pe foaie! Un metatext despre viaţa unui om dependent.

Fără După Plâns, ne-am opri doar la jocul unei a doua şanse pe care viaţa i-ar întinde-o prin prietenii din jurul său. Nu ştiu de ce, dar pe tot parcursul romanului am crezut că oamenii de la azil sunt plătiţi de către sora lui pentru a-i fi aproape, doar să-l scoată din anturajul bolnăvicios. Nimic mai neadevărat. Din toată gaşca de oameni cu probleme din internat, câţiva au ales calea cea bună şi i-au rămas alături: nea Lică – cel care l-a invitat la hotelul din munte, Ramza – cel care îi suplimenta fondurile, când soră-sa evita să-l mai alimenteze şi Şenilă. Aceştia sunt adevăraţii lui prieteni, care încearcă pe tot parcursul romanelor să-l ţină departe de sticlă. Că până la urmă adevărata terapie constă în prietenie şi discuţii libere, fără standardizările unei ştiinţe prefabricate.

Poza preluata de pe site-ul www.efamilia.ro

Doar că printre literatură şi medicamente, există şi evadări, dezamăgiri, beţii doar de dragul acelor timpuri „bune”, toate asamblate frumos într-o idee proaspăt implantată în creierul său: aceea că se poate şi altfel şi că o ocupaţie nu ar strica. Doar aşa va putea scăpa de gura surorii, de dezamăgirile continue şi de bani aruncaţi în zadar pe curul lui. Şi soluţia vine din munţi, după ce în finalul Fâşiilor de Ruşine, personajul-narator decide. Cel mai important pas în schimbarea unui comportament constă în luarea unei decizii.

Pe lângă ocupaţie trebuie să găsească şi o soluţie ca să intre în spaţiul literar, în acel organism cerebral şi speculant, controlat, paradoxal, tot de criticii de tejghea.

Dar cum farmecul unui imaginar trebuie lăsat să respire în mâinile unui cititor, vă invit să cumpăraţi ambele volume şi să le digeraţi cum se cuvine. Pentru că opera lui Fulaş nu s-a terminat. De-abia acum începe, cu o putere şi cu un iz proaspete. Sunt sigur că în partea a treia o să aflăm mult mai multe lucruri interesante.

Până atunci vă las cu celebrul de acum: Lectură întinsă şi nu lăsaţi dependenţa să vă ducă în pragul abandonului de sine!

Dorian Dron