Aseară am stat cu ochii cât cepele pe ultimele pagini din romanul lui Marquez. Nu de alta, dar pe la 1 noapte pleoapele îmi făceau ca girofarul și mi-era teamă că o să adorm cu cartea pe față. Însă am rezistat eroic, ca un ciclop atent la povestea scriitorului columbian.

Şi am fost mulțumit de story, de tehnică, de lumea în care intrasem.

De ficare dată când mă apuc de o carte caut să analizez cele câteva cuvinte deschise pe spate. Cu toate că teaserul are rolul de a vinde, el conținând tot ceea ce e mai bun din carte, romanul lui Marquez a fost cel care m-a ales, oricât de banal sau clișeic ar suna. Şi cum puteam refuza o carte despre exorcizare, o carte ce ascunde în măruntaiele ei o lume întortocheată, o lume plină de preconcepții în legătură cu sănătatea mintală? De altfel cum puteam refuza o poveste ce clătina din start piedestalul clerical al catolicismului, fundamentat pe orbire, viziuni dictatoriale îmbrăcate în poleială sacră și decanonizare?

Nu ar avea vreun rost să analizăm scriitura lui Marquez, asta ar însemna să punem sub lupă tocmai ideea realismului magic ale cărei baze stau în însuși imaginarul scriitorului columbian. De aceea mă voi orienta asupra story-ului și asupra efectelor pe care romanul le are asupra cititorului.

Prima impresie pe care o ai când te apuci de un roman de-ale lui Marquez este aceea de a-l abandona. Şi nu pentru că nu te prinde din primele rânduri, ci pentru că pur și simplu lumea columbiană nu empatizează mereu cu cititorul. Asta pentru a nu-i pune în cârcă bunului lector avizat sau amator o mare responsabilitate.

 Primul lucru pe care îl pot observa la firul narativ este ușurința cu care autorul mută centru de interes. De la istoria marchizului și a nevestei nimfomane, de la biata Sierva Maria, copil nedorit și abandonat prin jurul casei în îngrijirea slugilor, la episcop și Abrenuncio, medicul cu porniri ciudate dar cu leacuri vindecătoare. Printre rânduri mai apare un Delaura, ajutor de episcop ce pornește într-o adevărată cruciadă în numele protectorului său pentru identificarea condițiilor în care este tratată copila marchizului.

Sursa: YouTube

De departe putem urmări cum credința lui Delaura și anii de studiu, combinați cu rugăciunea, postul și pietatetea se dezintegrează în fața copilei. Şi cu mâinile învelite în mătănii, râcâind până în miezul lucrurilor, putem urmări de fapt cum natura umană își urmează cursul. Până la urmă nu conta nici abandonul credinței, nici automutilarea în numele domnului, nici chiar poveștile de dragoste scrise cu gândul la ea și nici măcar diferența de aproape 20 de ani ce îi despărțea. Contează individualitatea și ceea ce trece dincolo de mentalitatea oamenilor, ce trece dincolo de frenetismul turbării sau al exorcizării, ce trece chiar și dincolo de măștile pe care demonii le pot lua, păziți în interior de amulete străvechi.

 Or ca turbarea să fie înlocuită cu exorcizarea, exorcizarea să ia locul iubirii și chinurile să fie călăuza spre purificare, mi se pare un caz demn de Tanacu. Numai că aici Marquez prezintă subteranul pe care este construită însăși puterea Bisericii Catolice. Şi pentru a înțelege fenomenul în profunzime aș recomanda cartea Omul în fața morții de Philippe Aries, unde banul face puterea, unde rugăciunea funcționează pe interes și unde sărăcia nu are ce caută între brațele Domnului.

Așa și în cartea Despre dragoste și alți demoni. Dar substratul este învăluit într-o poveste din care iubirea iese la iveală. Unde credința se unește cu pedeapsa, unde sacralitatea se îmbină cu demonicul din oameni și unde extazul se sfințește cu exorcizarea.

Şi acum mă gândesc cum a reușit Marquez să potolească demonii prin iubire, cum i-a umanizat. Iar totul se transpune. De fapt nu turbarea conta, nici măcar posedarea copilei. Oamenii devin demoni și ei caută să-și impună puterea  sub crucea Mântuirii. De asta tot romanul devine o parabolă sau, de ce nu, un basm în care rolurile se schimbă, în care cei asupriți devin asupritori într-o formă superioară. Clericii condamnă iubirea dintre un excomunicat și o posedată, episcopul  repetă la infinit exorcizările din pură mândrie în numele Domnului și rezultatele devin pseudo-osane aduse divinității. Toate fără vreun rezultat imediat.

Ceea ce m-a atras puternic la roman a fost construcția, ca un copac în care tulpina pornește dintr-un posibil caz de turbare al copilei marchizului, văzută de mamă ca o progenitură ieșită nu din dragoste ci dintr-o greșeală și întregul proces de conștiință în legătură cu abandonarea la mânăstire. După care lucrurile se complică când ramurile încep să apără și intervin poveștile paralele: episcop + Delaura, războiul maicilor și denigrarea episcopului, povestea soției marchizului, nimfomana fără perdea sau risipitoarea averii și copila Sierva Maria, singura persecutată de cei din jur,. Ea reprezintă combinația fatală dintre sacralitate, iubire, posedare și fenomenele paranormale.

Iar dacă aceste rânduri v-au stârnit curiozitatea, eu zic că romanul lui Marquez ar merita efortul unei lecturi constante. Pentru că, inevitabil, veţi observa că lectura se va ţine scai de mintea voastră şi va instiga acea curiozitate de multe ori pierdută sau regăsită. Pe mine, unul, romanul m-a provocat şi mi-a redeschis labirintul întortocheat al cunoştinţelor de practică funerară şi supernatural. Şi eu zic că a meritat efortul.

Lectură întinsă!

Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.

Dorian Dron