Nu am mai apucat să scriu demult în Bookoteca lu’ Dodo şi nu pentru că nu am avut timp, ci pentru că îmi trec prin minte tot felul de idei pe care vreau să le implementez în blog şi ele mă ţin captiv (judecaţi-le pe ele) :))). De accea vom deschide şi o nouă secţiune numită Interviu, unde voi încerca să supun diferitelor întrebări personalităţi din sfera culturală, muzicală, etc.

Dar să lăsăm alte domenii şi să ne întoarcem la oile, caprele, peştii sau mamiferele noastre. Astăzi vă voi vorbi despre un roman despre care ar trebui să scriu o lucrare de licenţă şi cu siguranţă nu aş epuiza subiectul: Iubita Locotenentului Francez, apărută în format de buzunar la editura Polirom în colecţia Top 10 (apropo, Colecţia asta e beton la preţ şi merită din plin să vă configuraţi biblioteca cu ea).

Cartea lui John Fowles nu poate fi încadrată strict într-un gen al literaturii, chiar dacă veţi observă că linia pe care autorul o urmează este aceea de a crea un fir narativ ce aparţine epocii victoriene, cu un subtrat parcă desprins din solul mediului victorian şi cu legături profesionale şi sentimentate atent studiate, este mai mult de atât ! Dar acesta ar fi primul plan. Ce este deosebit de interesat la Fowers este, de fapt, modul în care şi-a conceput structura şi labirintul narativ, reuşind să recreeze o lume pe fundamentele unei modernităţi situate la distanţă de un secol de epoca în care oamenii erau fascinaţi şi îşi construiau destinul pe descoperirile anterioare ale lui Darwin. O epocă în care credinţa în Dumnezeu aparţinea doar popilor şi femeilor bogate ce vizau să îşi asigure locul în rai, soluţionând cererile părinţilor spirituali (popii) şi contribuind cu sume uriaşe pentru bunăstare. O epoca în care bărbaţii îşi focusau interesul pe descoperiile ştiinţei şi pe lecturarea cărţilor politice şi inovative. Excludeau din start orice versiune a existenţei unei forţe superioare, dar la ananghie apeleau la ea, ba cu o rugăciune, ba cu un sprijin pentru nevoiaşi. Aşa se simţeau cumva eliberaţi de balastul ştiinţei ce le îngrădea viziunea.

Revenind la Iubita Locotententului Francez vom întâlni aceleaşi stereotipuri legate de tipuri umane, personaje care sunt create în minuţiozitate, dar nu explicate, nu redate prin trăsături directe, cititorului rămânându-i doar o imagine pe care şi-o proiectează la infinit în memorie, având doar câteva elemente vestimentare. Reducţia este esenţială pentru a îi lasă lectorului posibilitatea de a pendula între imagini, de a-şi crea un univers în care să arunce aceste pesonaje şi pe care să le poate coordona.

Interesant este de asemenea şi jocul multiplu pe care îl testează John Fowles punând ca antet câte un citat ce aparţine efectiv epocii victoriene, apropriindu-şi astfel cititorul de nişte standarde ale unei perioade apuse şi prezentându-i nişte mentalităţi care nouă, cititorilor postmodernişti, ni se par sofisticate, elegante şi cu “carnalitate”, cu materialitate. Autenticitatea lui este inevitabil amplificată de aceste pasage care nu numai că oferă o imagine globală a victorienilor şi a spaţiului în care îşi duc existenţa, dar sunt şi mostre de unicitate în privinţa evoluării acţiunii în capitole, cititorului prezentându-i-se o cheie de interpretare a ceea ce va urma să decripteze. Astfel printr-o poezie sau printr-un pasaj din Marx, par exemple (vorba francezului), ne proiectăm o imagine la nivel intelectual care îşi va găsi inevitabil o explicaţie în climaxul capitolului, vom reuşi să descifrăm care îi sunt gândurile lui Charles, gentleman-ul şi pionul principal al operei care, printr-o singură privire a celei supranumită Iubita locotenetului francez, îşi abandonează aspiraţiile (şi acelea limitate la un diletantism în geospeologie) pentru o idee, pentru un ideal normal la care aspiră orice muritor de rând: la a avea o femeie.

Iar această aspiraţie nu pare nerezolvabilă. Observăm un gentleman cu o anumită stare şi prestanţă în societate, care bineînţeles că are pe tavă o “partida bună”, cu zestre şi relaţii. Dar libertatea lui, spiritul călător, dorinţa de a se dezlănţui în faţă femeilor de ocazie şi plăcerea savurării unor vinuri scumpe sunt puse în balanţă când vine vorba despre viitoarea sa nuntă sau, de ce nu, viitoarea sa viaţă. Însă lepădarea este inevitabilă, romanul construindu-se parcă pe legile hazardului, pe un joc de zaruri aruncat în cupa în care se află destinul acestui suflet asemanator cu cel al Mariei Tereza. Iar un nou spin, ce poartă haine simple şi păr roşcat, care “aparent” şi-a pierdut virginitatea cu un locotenent de ocazie într-un han sărăcăcios, reuşeşte să îi trântească de pământ toate principiile cavalereşti, de loialitate, de preţuire a legământului dat femeii promise, inclusiv pe cele ale liniştii sufleteşti.

Iubita Locotenentului Francez reprezintă o lume a pseudodamnaţilor, în care banul, fie el real sau proiectat, reuşeşte să transforme omul într-o mascotă care se plimbă pe chei, printre stavilopozi, observând marea, care se îmbracă în fier până în dinţi şi cu o eleganţă, până la urmă londoneză, îşi înfige bastonul într-o rocă, admirându-i culoarea şi fusiformitatea, preţuindu-i valoarea.  Poate, de altfel, unica valoare la care Charles se poate gândi. Dar şi rocile se pot schimbă în femei, anihilându-i pasiunile şi redirecţionându-le câte o singură ţintă: EA ! Ea, iubita locotenentului francez care îşi joacă ultima şansă pe “o carte de joker la o masă de poker”. Şi chiar îi reuşeşte şi inevitabil câştigă întreaga bătălie la întrunirea bogătanilor.

Şi spun pseudodamnaţi pentru că ei sunt răpuşi de demonul banului, chiar dacă în moduri diferite. Dacă pe Charles o moştenire promisă şi apoi respinsă nu pare să îl îngenunchieze sau măcar să îi schimbe statutul în societate, chiar dacă vocile îl acuzau pentru neglijenţă în faţă rudelor, pentru Sarah orice bănuţ de aur are un rol important, bineînţeles chibzuit şi cheltuit numai la nevoie. De aici şi discrepanţa vizionară între cele două pături sociale: burghezii şi clasa de jos. Dar nu banul reuşeşte să le aducă fericire în final, nici măcar cele câteva secunde de pasiuni carnale şi nici, mai ales, un copil care ar trebui să fie că un magnet ce reuneşte 2 suflete rătăcite.

Pentru a nu va răpi plăcerea lecturii o să vă las să descoperiţi avantajele operei lui Fowles, dar ţin să va avertizez că se va juca cu nervii voştri ca un adevărat maestru şi finalul va fi de excepţie, ca al unui tenor care a terminat concertul cu sala în picioare şi în lacrimi în ochi sau cu publicul în picioare şi părăsind sala. Asta depinde de cum priviţi voi lucrurile şi ce anume discerneţi din informaţia primită, ca nişte cititori selecţi ce sunteţi. V-aş mulţumi dacă aţi citi această carte, sincer. O să vedeţi de ce !

Lectură plăcută !

Dorian Dron

Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.

Pozele sunt preluate, în ordine, fără prima, de pe site-urile:

1. romanticdramaqueen.com

2. artifexlohn.com