Articolul este preluat de pe site-ul Hyperliteratura.ro

De câţiva ani mă chinui să citesc un roman recomandat pe la vreun curs de literatură. Ştiţi senzaţia aia ciudată când un profesor te convinge prin câteva cuvinte că un roman e excelent şi în interiorul tău încep frământările că ai vrea neapărat să îl ai?

Ei, aşa mi s-a întâmplat şi mie. După ce căutasem prin toate librăriile şi anticariatele din Braşov găsisem ultimul exemplar la un anticariat online. Cartea nu părea să fi fost citită. Însă în agitaţia din cămin n-am putut s-o duc până la capăt. M-am oprit după primele 10 pagini şi mi-am pus în cap o altă zi în care s-o termin.

Cu una, cu alta, aflaţi că au trecut mai bine de 7 ani ca să mă reapuc de ea. După cei 7 ani de sihăstrie mi-am propus să încerc pentru ultima oară s-o descifrez, poate o fi cu şansă. Ca în basme, a treia oară îţi iese.
Mă trântesc în pat, deschid primele pagini şi constat că subiectul mă prinde. Simt că intru într-o lume ciudată, aproape de realismul magic şi dau să continui. Iar nu înțelegeam ce naiba se întâmpla pe acolo, care sunt personajele, de unde vin vocile, cum se înlănțuie acţiunea.

Trăiam cu iluzia că personajul este cazat într-un pension de prostituate, în care caută s-o urmărească pe una de-i plăcea lui. Ca apoi să-l văd la braţ cu o domnișoară bătrână cu care aparent se avea pe bune, dar pentru care nu manifesta niciun sentiment, ca în cele din urmă să fiu aruncat într-o poveste cu o familie de la marginea oraşului, ce trăia în ruinele unui castel.

Până aici subiectul e interesant şi n-aş afirma doar eu că romanul este unul diferit, ci însuşi Eliade a insistat ca Ferestrele Zidite ale lui Alexandru Vona să fie publicat la Paris, pentru că în ţară nu se va putea. Numai că Editura Gallimard refuză publicarea lui, pe motiv că ar trebui să scrie un altul, ca mai apoi să-l publice pe acesta. Aşa manuscrisul a fost abandonat şi cei care au apucat să-l citească s-au bucurat de imaginarul lui doar în format dactilografiat, circulând din mână în mână prin lumea mondenă pariziană, ca apoi să fie pierdut. A fost recuperat de editură de la prietenii săi din ţară.

Acum, fără să ne ascundem după deget, dacă romanul lui Vona apărea atunci peste hotar, cu siguranţă avea parte de ample analize şi critici, cum de altfel s-a întâmplat după ce traducerea a fost revizuită. Cum să vorbim despre suprapunerea straturilor imaginarului, de infiltrarea visului ca metodă cathartică şi închiderea ferestrelor spre lumi în 1946? O bună parte din acea societate poate că nici nu l-ar fi înţeles.

Căci limita romanului este firavă. Din lectură nu-ţi poţi da seama imediat dacă te afli într-un spaţiu autentic sau proiectat în fluxul viselor. Înlănțuirea etapelor şi a cadrelor imaginarului pendulează între aici şi acolo. Practic în Ferestrele Zidite pătrundem în lumi diferite, ca lumina purificată de geam. Am putea spune, mutatis mutandis, că Vona a creat o lume ce se apropie de cea a lui Hasdeu.

Prin castelul planificat de fiica sa moartă, Hasdeu reuşeşte să creeze o poartă către un alt nivel, în care sufletele se purifică şi intră în contact unele cu altele. Dacă în castelul de la Câmpina lumina trece prin geamuri, filtrată de oglinzile paralele, pentru a reuşi să pătrundă într-un spaţiu ideal, în romanul lui Vona ferestrele au o simbolistică asemănătoare. Ele crează puntea de legătură dintre sacru şi profan.

Romanul lui Vona este unul „altfel” în peisajul literaturii noastre pentru că, la vremea respectivă, în 1946, reușește să surprindă cititorul prin lipsa numelor personajelor, prin lipsa unei referinţe exacte în legătura cu locul unde se desfăşoară acțiunea şi cu prezentarea unui tablou desprins parcă din tablourile apocaliptice. Primează deschiderea ferestrelor şi închiderea lor, ca simbol al dublului.

Naratorul neindividualizat devine el însuşi o copie a lui, care se proiectează în lumea de dincolo. Astfel Vona a experimentat poate primul în literatura noastră experienţa ieşirii din corp, imaginată desigur, asta dacă nu ne raportăm la însuşi B.P Hasdeu cu al său Sic Cogito, numai că acolo avem de-a face mai mult cu un tratat despre spiritualitate.

M-a intrigat dispunerea tablourilor. Pe tot parcursul romanului nu ştiam unde să mă situez, în care plan, pentru că dispunerea lor este ca a unui bulgăre de zăpadă. Într-un paragraf te regăseşti în camera lui, în discuţie cu croitorul, în paragraful următor îl vezi cu Kati şi în cel de-al treilea în conversaţie cu cel care îl fascinase încă din barul unde îşi citea ziarul în faţa ferestrei.

Predominantă în roman este starea de confuzie şi nesiguranţă. Tablourile sunt susceptibile şi apare preponderent incertitudinea. Nu vei şti dacă naratorul trece printr-o stare de revelaţie sau o banală amintire din copilărie. El se joacă cu mintea cititorului, dar îi şi oferă o plenitudine de stări contradictorii. Iar cea mai puternică este angoasa.

De altfel, crearea unui tablou suprarealist, în care moartea şi visul constituie subiectul central, face din acest roman un nucleu bine documentat, cu toate că a fost scris în dicteu automat în numai 3 săptămâni. Vrând-nevrând vorbim despre o performanţă.

Am putea spune, fără riscul de a idealiza romanul, că Ferestrele Zidite sunt de fapt ferestrele noastre zidite, în spatele cărora se află frici, gânduri neduse până la capăt, acţiuni cenzurate şi un spirit nesigur. Nici noi nu ştim exact ceea ce suntem în spatele măştii pe care suntem nevoiţi s-o purtăm în societate. În camera noastră vom rămâne poate aceiaşi oameni visători, călătorind prin „n” spaţii acolo unde mintea va dori să ne poarte, dar în afară trebuie să corespundem pattern-ului.

Ferestrele Zidite, romanul lui Vona, m-a pregătit pentru fluxul conștiinței lui Joyce, o altă carte pe care trebuia să o finalizez demult.

Aşa că hai să recuperăm cartea şi să-i redăm succesul pe care l-a avut odată, chiar dacă în ţară nu a putut fi publicată decât după Revoluţie.

Lectură întinsă!

Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.