Articolul este preluat de pe site-ul Hyperliteratura.ro

Lumea lui Dostoievski ajunge să fie în mintea mea o lume în continuă expansiune şi numai ideea că pot cumva închide cercul imaginarului său prin cărţile publicate mă fascinează. Şi nu ştiu cum fac, dar după ce mă arunc în n-şpe mii de alte peisaje şi acţiuni ale altor scriitori, mai mult sau mai puţin interesanţi, mă reîntorc cu capul plecat, ca un fiu risipitor în căutarea originilor, la el padre de Rusia. Nici n-ai avea cum să-i spui altfel; omul ăsta a inventat literatura.

Şi redescoperirea stilului mă captează ca de la primul roman, Crimă şi Pedeapsă, când serile treceau fără să-mi pese de somn sau de task-urile mamei ce mă trimitea la cumpărături sau să duc gunoiul.

Astăzi, răsfoind printre noutăţile de prin librării, am dat peste proaspăta colecţie de la Art cu scriitori de top, Dosktoievski ocupând un raft întreg. În orice librărie te-ai afla, te invit să urmăreşti cărţile galbene cartonate. Cei de la Art chiar au pus accent pe calitate şi pe aspect, condiţii tocmai bune pentru o „rebrenduire”. Şi ce e interesant e că echipa din spatele editurii chiar a scormonit sănătos prin bibliografie şi a dat la tipar cărţile mai puţin cunoscute. Până acum au apărut Fraţii Karamazov, Umiliţi şi Obidiţi şi Adolescentul.

Cum nu aveam Umiliţi şi Obidiţi, am luat-o la pachet cu Kurt Vonnegut la o promoţie de 3 la 1, ultima fiind la reducere. Ce-i drept, mi-era dor de nebunia lui Dostoievski. Nu ştiu cum face omul ăsta de mă captivează de la primul rând. Şi chiar dacă vorbim despre o lume îndepărtată, cu prinţi şi situaţii încâlcite, limbajul e atât de puternic şi curge atât de natural încât, cu foarte mici diferenţe, zici că-i un scriitor contemporan. Mi-este greu să mă gândesc cum a reuşit pasionatul de minuţiozitatea minţii omeneşti, pusă în situaţii limită, să fie credibil în generaţiile care l-au succedat, dar cert e că i-a reuşit.

Devine primordială întrebarea: cum a reuşit să facă diferenţa nu numai în literatura rusă un om care a pornit de la nimic şi care muncea până la epuizare cu forma în care îşi scria gândurile. Cred că asta ar fi şi răspunsul, prin muncă. Dar munca de atunci era titanică şi cărţile nu apăreau ca ciupercile după ploaie. D-asta au şi rămas în topurile celor mai importante creaţii ale lumii, pentru că esenţa lor era individuală, originală.

Dar nu despre istorie literară vreau să vorbim, ci despre romanul fantomă mi-aş permite să spun.

Umiliţi şi Obidiţi ar părea la prima vedere o carte simpluţă, cu o intrigă ce se conturează în jurul alter egoului scriitorului ce-şi caută drumul în literatură şi care ajunge să se îndrăgostească de fiica arendaşului, personaj ce căpătase infuenţă şi putere prin munca pe care o depusese în slujba prinţului Valvoski. Cum în vremea aceea a fi scriitor nu era o meserie care să-ţi fi adus prestigiul, Valea, tânărul amorezat, aşteaptă în banca lui ziua când o va lua de soţie pe Nataşa. Până şi arendaşul, uşor rezervat în legătură cu nunta lor, se lasă convins de bunătatea lui Vanea, dar lucrurile se complică în momentul apariţiei lui Alioşa, copilul prinţului ce copilărise mai mult la arendaş decât la ferma tatălui său şi pe care nu-l bănuise de legături amoroase chiar cu fiica angajatului. Or triunghiul conjugal se sparge în suferinţa lui Vanea şi plecarea Nataşei de acasă.

Acţiunea se complică, legăturile dintre personaje sunt bine definite şi tânărul scriitor ajunge să fie puntea dintre medii, cautându-i-se sfatul şi alinarea.

Pentru a nu dilua esenţa cărţii nu vom continua cu o analiză exhaustivă, dar amintim că romanul lui Dostoievski este unul ce mizează pe virtutea răbdării şi a aşteptării. Chiar dacă tensiunea te duce în pragul pierderii de sine, în background rămâne speranţa.

Citind Umiliți și Obidiți ai impresia că faci parte din societatea bontonului și devii părtaș la gândurile personajului. Vezi prin ochii lui nedreptatea creată, suferința Natașei ce se aventurează într-o relație care din start este predispusă eșecului și îți dai seama cât de îndepărtat poți fi tu, un simplu personaj sau chiar tu, cititorul, de straturile superioare ale ierarhiei. Cu capul în pământ privești jocul murdar făcut de prinț, înjosirile la care sunt supuși atât arendașul cât și familia lui și regreți cumva prăbușirea familiilor ce stau la mâna baronului. Din nepotriviri și regrete răbdarea capătă proporţii nobile și Vanea ne demonstrează, fără să epateze, că înțelepciunea poate lua oricând locul unor decizii pripite. Starea de nervozitate a tânărului scriitor ajunge în punctul în care să-l trântească la pat, dar dragostea pentru Natașa îl scoate din casă, chiar dacă ea plutește în cadrul neîmpărtăşirii, al abstinenței și a frământărilor.

Cheia lecturii stă în cumpătare și în evitarea blestemelor către rude. Accentul pe care Dostoievski îl pune pe religiozitate este unul grav, chiar dacă pe parcursul lecturii, nu vei observa vreo referință exactă. Credința și spiritualitatea rămân speranțele din umbră. Un tată lăsat de izbeliște de copila amorezată, în pragul nebuniei și a deciziei de a-l provoca la duel de moarte pe prinț, devine imaginea iubirii dar totodată şi a incapacității de gestionare a situațiilor, o referință a neputinciozitatii în fața puterii. Și, inevitabil, criteriul social ajunge să se propage și în casa sa, acceptându-l pe Vanea doar ca interlocutor, nicidecum că pe un viitor ginere sau ca pe un egal. Pentru că, de, nici atunci scriitura nu era văzută ca o meserie, cum de altfel nici acum nu sparge gura târgului. Interesant este totuşi că acest Vanea reușește să găsească mijlocul prin care să pună capăt tensiunii, măcinându-și creierii până în pragul depresiei.

Și cum opera lui Dostoievski nu rămâne nicicând neterminată, observăm și în Umiliți și Obidiți obsesia pentru închiderea cercului. Nicio informaţie nu trebuie să rămână nespusă. În romanele sale totul trebuie trăit, fără vreo urmă de interpretare sau de presupunere. Lucrurile trebuie tranşate și de unde te aștepți mai puţin, de acolo apar elementele surpriză, acele evenimente neprevăzute ce fac parte din peisaj, dar pe care le omiţi pe parcursul lecturii. Aici, copila adoptată de Vanea, devine cheia dezlegării și legării relațiilor. Ea este salvarea.

Însă ce farmec ar avea o carte să fie ciuntită de o recenzie. Să lăsăm, dară, bunul cititor să-şi dea cu părerea şi să pătrundă în această lume unică.

Lectură întinsă !