Cronica păsării arc sau cum să-ţi recuperezi identitatea

Pot spune că am o anumită slăbiciune pentru cărţile care tratează spaţiile necunoscute, în care se întâmplă fenomene inexplicabile şi în care personajele iau parte la acţiuni ciudate.

Iar în căutarea mea am dat peste cartea lui Murakami – Cronica păsării arc, care la prima vedere nu mi-a oferit starea necesară pentru o lectură de cursă lungă. Mi-am zis că n-aş prea avea chef de istoria modernă a Japoniei, combinată cu nişte flash-uri din trecut şi bucăţi de articole din ziar. Sau cel puţin aşa scria pe coperta 4 dar, ca de fiecare dată, fragmentul de prezentare nu a oferit şi nici nu va oferi vreodată părţi din esenţa cărţii, căutând doar să te incite să te apuci de ea.

Dovadă că o propoziţie m-a avântat în lumea lui Murakami mai mult din curiozitate, şi anume ca romanul este „o epopee implacabilă ca o pasăre a lui Brâncuşi – New York Magazine”. Nu mai citisem vreun roman de-ale sale şi era timpul să-mi deschid imaginaţia şi înspre cultura asiatică. Cum era de aşteptat, romanul m-a prins de la prima pagină. Nu degeaba o fi el propus la Nobel în fiecare an, îmi ziceam, a ştiut să mă atragă încă din titlul capitolului: Pasărea arc în ziua de marţi. Şase degete şi patru sâni. Cum să nu fii curios să descoperi cei patru sâni?

Lăsând gluma deoparte, romanul lui Murakami te duce de mână către teritorii pe care le doreşti exploatate. Păstrând proporţiile Cronica păsării arc dezvoltă o temă pe care literatura noastră a încercat de-a lungul anilor s-o facă cunoscută prin fantasmagoriile lui Eliade. Am putea spune, fără a părea pedanţi şi păstrând proporţiile, că el duce La Ţigănci către o dimensiune modernă.

Toru Okada, personajul principal al romanului, nu iese în evidenţă cu nimic deosebit, reuşind să-şi ducă viaţa rutinată alături de soţie şi pisică. Odată cu demisia din funcţia de consilier în materie de avocatură, funcţie care îl situa într-o incertitudine constantă, îşi pierde timpul făcând mâncare şi citind. Aparenta stare de bine începe să-şi schimbe „culoarea” cu plecarea pisicii care stătuse la baza dorinţei soţiei de schimbare. De altfel pisica stă şi mărturie la cununia lor, iar bunăstarea familiei se încheagă în jurul bolului cu mâncare ce se goleşte periodic. Căutarea motanului devine în sine un labirint iniţiatic, unde protagonistul întâlneşte fel şi fel de personaje ciudate, legate aparent de fratele soţiei sale, om disciplinat ce arsese etapele în ierarhia socială fără a părea că s-ar chinui. Intelectual prefabricat, cu frazare specifică şi cuvinte golite de sens, Noboru Wataya devine persoana non-grata, zmeul basmurilor, de care se leagă fenomenele inexplicabile. De multe ori ai impresia că el e cel care le controlează printr-o aţă invizibilă, ca un păpuşar profesionist.

Sursa video: YouTube

Rătăcirea motanului atrage după sine fenomene ce aparent nu au nicio legătură între ele. Se angajează o clarvăzătoare, Malta Kano, pentru a-i indica dacă acel motan se va întoarce, însă personajul e părăsit de soţia care se săturase să-l mai înşele, rugându-l să accepte divorţul, fratele îl tratează cu superioritate şi-l ameninţă voalat că îi va putea afecta cariera politică şi imaginea în societate dacă nu va accepta propunerea lui şi din tot acest amalgam alege să experimenteze efectul întunericului din fântâna casei părăsite.

Întregul proces phihologic, combinat cu curiozitatea şi nevoia de a găsi secretul din spatele succesului lui Noboru, împreună cu recuperarea soţiei din spaţiul necunoscut devin elemente cheie ale analizei romanului.

Kumiko, soţia model în aparenţă, reuşeşte să distrugă căsnicia, mizând pe plăcerile trupeşti şi pe prezentarea lor ca sursă de abandon familial. Cu toate că impactul psihologic este unul devastator, Toru Okada caută să înţeleagă procesul care a dus la aceste fenomene inexplicabile. Şi prima măsură constă în schimbarea numelui, el devenind omul Pasăre-arc, după croncănitul pe care îl auzea dimineaţa. Despre ea spunea că întoarce arcul lumii, contribuind la bunăstarea vieţii prin sunetul mecanic inconfundabil.

Schimbările interioare încep să apară după ce ajunge în curtea casei părăsite şi o întâlneşte pe Mai Kasahara, o adolescentă de şaisprezece ani ce renunţase la şcoală pentru a avea acces la lumea oamenilor maturi. Secretul ei ajunge să-i fie devoalat şi relaţia de prietenie ajunge în puncte de interes pentru ambele personaje. Prezenţa casei părăsite, ca loc unde familiile ajungeau să-şi pună capat zilelor, şi a fântânii fără apă devin motivele ce constituie trecerea între lumi. Fântâna în sine devine poarta de acces către teritoriul oamenilor fără feţe, al sexului telepatic şi al răului primordial.

Iniţierea şomerului în clarviziune este progresivă. După prima pătrundere în fântână şi trecerea zidului imaginar dintre lumi, Toru Okada este „însemnat”. Pata albastră de pe obraz în forma unei mâini de copil devine atracţia unei organizaţii ce se ocupa cu facerea de bine pentru oamenii din înalta sociatate. Aşa că, banii uşor căpătaţi îi asigură „liniştea” în vederea găsirii lui Kumiko şi a demitizării lui Noboru.

Pe lângă planul menţionat, Cronica păsării arc ne prezintă şi efectele războiului, modalităţile de interacţiune dintre oameni şi suferinţele îndurate în numele patriei. Animale omorâte în numele libertăţii, jupuiri de prizonieri, lagăr şi muncă silnică, frig şi foame.

Romanul lui Murakami devine imaginea unei societăţi altfel, a unei lumi care caută să-şi găsească explicaţiile acolo unde ele nu pot fi contorizate. Pe mine, unul, romanul m-a convins şi cu siguranţă îi voi citi şi celelalte romane.