Cosmin Perţa – În urmă nu mai e nimic

Cosmin Perţa – În urmă nu mai e nimic

De multe ori mă întreb ce ar trebui să conţină o carte pentru a mă atrage sau pentru a atrage un cititor? Care ar fi acel limbaj non-verbal din spatele cuvintelor care să hipnotizeze de la primul cuvânt până la ultimul punct? Cum ar trebui autorul să plămădească din tastatură şi sudoare proprie lumea pentru a mă scoate pe mine din realitate, fără a-mi da impresia că mă va uita pe undeva pe drumul dintre mine şi el? Şi chiar dacă ezit în emiterea unei concluzii, aş putea aproxima totuşi un punct de pornire. Iar acela ar fi că: Scriitorul trebuie să fie sincer! Dacă scriitorul este sincer cu cititorul lui, cel din urmă va căpăta încredere în lumea pe care scriitorul o propune. Fie ea simplă sau complicată, cu personaje măreţe sau goale, cu labirinturi şi înfundături, în ea cititorul se va integra. Şi asta numai dacă scriitorul va fi veridic, dacă el va fi în primul rând sincer cu ceea ce crează. Pentru că, inevitabil, cel din faţa coperţilor îşi va da seama de ezitări.

Şi cum în ultima vreme m-am învârtit mai mult în sfera romanelor nou apărute pe piaţa autohtonă, romane apreciate de publicul cu gust din rândul cunoscuţilor, am ales Cosmin Perţa cu al său În urmă nu mai e nimic, carte pe care am vrut încă de anul trecut să o achiziţionez. Întâmplarea a făcut să o redescopăr luna trecută pe rafturile unei librării din Sibiu. Şi de data asta mi-am luat inima în măsele şi am mers pe instinct. Nu că nu voiam să o cumpăr anul trecut, dar ştiţi cum e momentul ăla tâmpit când te duci întins după un lucru şi în faţa lui eziţi ca in faţa unei jucării la grădiniţă. Ei, acum mi-a ieşit.

După ce bifasem agenda de lecturi cu două bijuterii Fâşii de Ruşine şi După Plâns ale lui Cristian Fulaş, am rămas profund impresionat de primele capitole din cartea lui Cosmin, care mergeau cumva în prelungirea imaginarului creatorului de vicii şi patologii. Aşa că trauma văzută prin ochii puştanului ce lua parte la decapitarea bunicului într-un accident de maşină, ce începe să-şi irosească tinereţea în ingurgitări necontrolate de alcool, semăna cu tânărul din După Plâns (carte lansată la un an dupa În urmă nu mai e nimic). Departe de vreo legătură între personaje, interesant este ideea că patologia eşecului îşi are rădăcini în alcool, cum de altfel şi succesul se trage tot din aceeaşi substanţă. Atfel, fără a generaliza, aş spune că noua generaţie literară merge de fapt pe un pattern puţin explorat şi exploatat în literatura noastră: abuzul de licori.

pertacosmin

www.radioromaniacultural.ro

Revenind, În urmă nu mai e nimic este un roman iniţiatic, un roman în care durerea capătă noi valenţe. Şocul interiorizat de cele mai multe ori ajunge să se transforme în dereglări psiho-sociale. Numai că aici, în mod paradoxal, întâlnim o luptă continuă a personajului principal cu el însuşi, cu o conştientizare a unei lipse. Ori această lipsă a bunicului se metamorfozează în lipsa botezului, cheie centrală în înţelegerea punctului de plecare. Iar lipsa botezului implică apariţia „fetei dracului”, ispita supremă.

Şi cum nu am obiceiul de a da din casa mai mult decât trebuie, instigând astfel, zic eu, curiozitatea cititorului în descoperirea noului imaginar, aş merge în analiză pe o latură globală a imaginarului.

Aşa că, romanul lui Cosmin Perţa se înfige bine în literatura de haute gamme, vorba francezului, şi devine credibil. Scriitorul maramureşean îmi dă mie, cititorului, încrederea necesară pentru a-l urma într-un univers complex. Şi aici aş vrea să mă opresc.

Universul lui se învârte în microuniversuri bine structurate şi bine asimilate. În urmă nu mai e nimic devine astfel un centrum care atrage alte imaginare complexe din romane de calibru. Şi ca să nu ne mai tot învârtim în cerc, să o dăm pe bune.

Perţa ştie să treacă de la Cărtărescu ( a se vedea Solenoid cu al său personaj pasionat de cărţi ce se lasă pe mâna anticarului, plus pătrunderea şi ieşirea din vis prin punţi invizibile), la Kafka prin crearea unei instituţii a nimicului, care controla şi coordona totul, care asimila şi distrugea orice urmă de personalitate, ca în Procesul, la Joyce cu al său Portret al artistului la tinereţe, unde mântuirea se învârtea în jurul căderii în păcat şi în plăceri carnale, trecând prin Burgess cu al său tipar de copil rebel, copil al străzii mânat de dorinţa răzbunării şi parte a clanului de temut al oraşului – Portocala mecanică, ajungând la Bulgakov în care fata dracului se juca cu mintea lui asemenea motanului vorbitor din Maestrul şi Margareta, ca apoi să sară şi să rămână în Voldolazkin cu Laur, unde copilul trece prin iniţieri continue în apropierea de Dumnezeu. Astfel pustnicul lui Perţa se apropie de Laur, unde Arseni devine unsul lui Dumnezeu, îşi schimbă numele şi se retrage în pustiu pentru a se ruga. Aici, în În urmă nu mai e nimic protagonistul trece prin încercările cărnii şi ale minţii, se salvează prin botez, doar pentru a cădea iar şi iar în păcatul visului, lăsând în urma lui acel nimic care poate să îi fie şi trecut şi viitor.

Astfel drama copilului ce îşi vede bunicul decapitat, pe singurul om care îl învăţase despre viaţă şi iubire, devine mântuirea şi ungerea într-o nouă viaţă. Prin durere individul ajunge la mântuire.

Dar, paradoxal, în locul personajului lui Perţa rămâne o încărcătură spirituală pe care cititorul o conştientizează abia la câteva ore după lăsarea punctului final. Copilul fugit de acasă şi ispitit constant de zeiţa demonică, salvat prin rugăciune şi chemare duhovnicească, poartă stigmatul durerii, care stigmat ajunge dincolo de paginile cărţii şi se înfinge direct în spatele coastelor cititorului, în acel abur numit suflet.

Dincolo de toată literatura bună pe care a citit-o şi de meticulozitatea cu care a creat acest roman, Cosmin este un autor cu o voce puternică. Originalitatea abordării şi a creării unui story credibil îi aparţine şi acest lucru ar trebui apreciat. După părerea mea, el nu este doar un scriitor pe val, cum îi place să se considere, ci va rămâne şi un scriitor din noua generaţie care va avea ceva de spus în literatură.

Ce zici, îi dai credibilitate? Te bagi în imaginarul lui?

Lectură plăcută!

P.S. A nu se întelege greşit în legatură cu carţile menţionate mai sus. Imaginarul lui Cosmin este unul original. Unele din cărţile menţionate au fost lansate la mult timp după romanul În urmă nu mai e nimic. Vorbim doar de imaginar.

Dorian Dron

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Articole asemanatoare