
S-a făcut 11 noaptea deja şi aştept să se întoarca Alex de la muncă să apucăm să vorbim puţin, să mai ciugulim ceva şi să deschidem laptopul. Ne aşezam pe pat, cu tastatura pe genunchi şi căutam pe IMDB. “Vreau o comedie, ceva, un film care să mă relaxeze, să trag apoi un somn fain şi să visez frumos”, îi spun eu. Şi căutam în miile de recenzii, trailer-e şi rating.
Aseară mi-am adus aminte de un film şi în sfârşit avem ocazia să-l vedem (nu de alta, dar abia a apărut în Europa). Mă uitasem în urmă cu 5 luni pe youtube la vreo 3 trailer-e şi am zis: Asta e !
Bine aţi venit la IMAGINAERUM by Nightwish.
Şi nu, nu îmi menţin părerea că e produs de Nightwish, una dintre formaţiile mele preferate şi nici măcar că acest album conceptual a atins cota de profesionalism autentic (cu toate ca o simt), dar trebuie să-l vedeţi. Jumatate dintre voi mă puteţi înjura, spunând: “da, frate, nu e cine ştie ce, nimic nou”, iar cealaltă să spună: “mă simt ca într-un coşmar, cu flesh-uri ce mă atrag şi mă trântesc la pământ, dar e fain”.
Acum nu ştiu al cui e visul sau al cui este acest imaginar: al formaţiei, al nostru sau al personajelor principale ? :)) E un vertij, bătrânelul (unul dintre personajele principale) autodevorându-se “prin” şi “în” visele sale, căutând soluţii la lucruri care de fapt îi aparţin, la lucruri deja trăite. Îşi scrie, practic, povestea în versurile lui Nightwish, alăturând pagina lângă pagină, într-un puzzle al memoriei sale. Numai că istoria a fost spusă, în afară de o piesă, în afară de o poveste, cea a fetei sale ce se luptă între ură, dezgust – ca efect al nepăsării tatălui pentru ea şi dorinţa de moarte a părintelui. Iar această ultimă piesa poate fi legătura bătrânului cu realitatea, acele trăiri ce îl ţin legat de lumea adevarată şi nu cea fantastică.
Este povestea muribundului imobilizat la pat, ce trăieşte doar din amintiri, din imaginar. Iar în mintea lui, alter-ego-ul îi scrie frenetic fiecare amintire, ca un scrib din antichitate întins pe podea, într-o cameră cu şemineu. Iar dupa fiecare rând observi chinurile, pereţii ce îl sufocă, modificări de perspective, un imaginar suprarealist, dar totodata şi eliberator. El scapă de fiecare povară pe care o poartă, dar în acelaşi timp îşi şi şterge memoria, rămânând închis între aceşti pereţi întunecaţi. Iar flash-urile se sting încet, ca nişte torţe pe o stradă din epoca medievală.
Toate aceste imagini se amplifică în momentul în care copilul întâlneşte formaţia. În fond este şi povestea Nightwish (logic, ei au finanţat proiectul), o poveste spusă parcă din gura unui copil, ce apoi devine bătrân şi se finalizează prin vocea solistei, ajunsă la maturitate.
Ca tehnică, filmul depăşeşte goata obişnuită de fantasy, nu exagerează în efecte în slow motion sau flesh-uri în viteză (ca în filmele de groază) ci, paradoxal pentru un fantasy, este cursiv, cu schimbări de planuri, ce trimit mai degrabă la căutările din vis. Te simţi exact ca într-o irealitate în care cauţi să găseşti lumina.
La Ţiganci a lui Eliade este modelul perfect pentru acest film, tot un labirint în care baţi la porţi pentru a afla răspunsuri, în care personajul îşi caută identitatea ca efect al angoaselor sale. Cadre bine realizate, în mişcare, imaginea cursivă, urmărind detaliile exterioare dar şi prim-planul. Un film în care îţi vine să te ridici din pat şi sa alergi ca nebunu prin casa.
Un circ ce amplifică angoasele umane şi amputările memoriei ce nu apar zi de zi în subconştientul nostru.
Nebunia frumoasa din film poate fi vizualizată minimalist în videoclipul Nightwish – Storytime. Aici va veţi putea da seama doar de câteva imagini ale IMAGINAERUM-ului.
Lăsaţi-va imaginarul să zburde, veţi gasi lucruri interesante…
Vizionare placută.
Dorian Dron
Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.