Am început cum nu se poate mai interesat un articol al unui om revoltat pentru cea ce s-a întâmplat de pe 30 octombrie până în prezent. Şi nu ştiu sincer de unde aş porni. Sunt atât de scârbit de propagandă, de oameni care se dau după stâlpi, de oameni care apar la televizor pentru publicitate şi mâncat rahat la propriu. Mi-e scârbă de toată alergatura la care am am participat acum câteva zile la meeting-ul din Braşov, în care nimeni nu ştia în ce direcţie se mergea şi în care se strigau aberaţii gen: nu staţi la balcoane, că muriţi de foame. Păi la ce să scoţi oamenii în stradă ca să îi bagi după 3 ore de maraton? Pentru ce să ieşi în stradă dacă nu ai ceva concret de spus? Pentru ce să fii penibil? M-am simţit ca la un meci de fotbal şi, esenţa, ceea ce a fost în spatele protestelor a fost bine acoperită. Eram ca un animal în cuşcă: vă rugăm mergeţi pe o singură bandă, în linie eventual. Păi în Bucureşti ăştia au împânzit pieţele, drumurile, au fost mii care măcar au fost uniţi şi au spus ceva, într-un amalgam de stări. Cu un singur mesaj am rămas după plimbarea de miercuri. Am văzut cum un om trist, abătut şi care voia cu adevărat o schimbare a întins 4 sau 5 coli A0 în faţa prefecturii, exact lângă candele aprinse pentru victimele din #Colectiv. În rest m-am bucurat de o promenadă prin frig. Şi parcă văd cum oameni o să mă condamne, că vai, că cum, că când, că cerem demisia, că jos şi aia şi aia, şi românia trezeşte-te şi balcoane şi cine sare. Măcar dacă eram la meciul lui Dinamo se strigă: cine sare este câine, e,e!

Dacă tot am preluat slogane, măcar să ne uităm la cum a reacţionat luni, pe 1 noiembrie, galeria lui Dinamo care a tăcut jumătate de repriză, aprinzând candele şi părăsind stadionul pentru durerea de la #Colectiv.

Sursa YouTube -Phoenix – Fie să renască 2015

Dar nu despre meeting sau fotbal vreau să vorbim. Cel mai important este cum s-a făcut trecerea între stări, cum s-a trecut de la o ţară în doliu la petrecerea unui guvern decapitat. Mă doare în cu…vinte de el de guvern, când ştiu că mamele îşi plâng copiii, când ştiu că eroii tac sau sunt morţi. Dacă aveau coloană vertebrală îşi dădeau demisia înainte să moară cineva, îi vedeam renunţând încă de acum câţiva ani când li s-a cerut. De ce nu a renunţat Ponta când mii de oameni erau în stradă şi îi cereau demisia? Da, atunci la votare, aduceţi-vă aminte! Când o piaţă întreagă îi cerea demisia. De ce nu şi-a luat ministii şi prim miniştrii şi să plece cu în Papua Noua Guinee?

Suntem o naţie de amatori, care a trebuit să aştepte moartea unor copii şi a unor adevăraţi eroi pentru a dărâma un sistem corupt. Suntem o naţie tristă care reacţionează când coarda guvernanţilor se întinde prea tare în jurul sensibilităţii noastre.

Bă şi mă enervează la culme când ştiu că în acele 3 zile am plâns morţii, am empatizat cu o lume la care ţin enorm, o lume formată din concerte, din stări de spirit şi dintr-o legătură spirituală puternic formată în astfel de locuri, iar de marţi centrul atenţiei a fost politicul, de parcă nici nu ar fi contat altceva. Am văzut mii de politruci şi experţi în politică ce analizau combinaţii şi permutări de partide şi bufoni. Băăă oameni de gumă, vânători de voturi şi pupincurişti de ocazie, bă zeflemele ordinare, au murit oameni şi alţi oameni se chinuie în spitale. De ce trebuie să trecem totul sub preş? Chiar trebuie să ne bucurăm că moartea unor oameni a reuşit să ne unească într-un scop comun? Chiar trebuie să sărbătorim aceste chinuri ce s-au concretizat în moartea unui sistem găunos? Şi nu va fi altceva, oameni buni! Tot pe ăştia îi avem, o să se învârtă la nesfârşit prin partide şi vor veni la putere tot ăştia cu găleata de la capul podului.

Pe lângă frustrarea acumulată, am apreciat în centrul de transfuzii cum oamenii aşteptau la coadă, cum oamenii cu zâmbetul trist, dar chipuri senine, vorbeau între ei de parcă erau prieteni de-o viaţă. Am văzut poliţişti cu pistoale la brâu donând sânge, am văzut bunătatea din privirea asistentelor care făceau glume cu noi, am văzut cum grija şi ajutorul au fost mai presus decât ură pe care o ascund vedetele astea de carton. Am simţit cum sufletul se bucura ştiind că fac şi eu un bine, că nu sunt degeaba pe pământ şi nu mă cobor dintr-o maşină de lux pentru a condamna oamenii că nu vin în casele sfinte.

Ar trebui să ne dăm seama că GOODBYE to GRAVITY – The Day We Die a devenit sau va deveni imnul generaţiei noastre. Nu trebuie uitat, de fapt, de unde a pornit totul! ” Nu suntem numere, suntem liberi/ Nu suntem numere, suntem liberi, suntem aşa de vii, aşa de vii/ Pentru că ziua în care vom renunţa va fi ziua în care murim, ziua în care murim.”

Sursa YouTube – Arhiva Mea – Goodbye to Gravity – The Day We Die (Live in Club Colectiv, Bucharest, Romania, 30.10.2015)

De-asta nu vreau să renunţ la luptă, nu vreau să abandonez o bătălie pentru care nişte copii au murit, pentru care au ars într-un club în care trebuia să se relaxeze şi să se simtă bine la sfârşitul săptămânii, dar tare mi-e frică de cârcotaşii din umbră, de cei din generaţia aia cu: las-o bă că merge-aşa care or să spună: căpiaţii ăştia nu ştiu ce vor, tembelii ăştia au dărâmat un guvern pentru a lăsa loc unui sistem opresiv, au golit fondurile etc. Dar până la urma noi alegem. Aşa cum ei au luptat la revoluţie, noi am creat o alta. Numai că este o revoluţie care tinde să fie manipulată din interior, tinde să fie mânjita cu bani spurcaţi din vistieria statului. Şi e oare normal să plăteşti moartea oamenilor cu bani furaţi? E oare normal să plăteşti frenetici care să se infiltreze şi să controleze masa? Oare e normal să cerşeşti reprezentanţii străzii când strada vorbeşte atât de clar de atâtea zile?

Mâine vor spune că nu a existat coeziune, că vai, dar luaţi de priviţi cum s-au rup în grupuleţe şi mărşăluiesc ca oile în căutarea lupului. Bă, poleiţilor, strada s-a umplut într-o juma de oră şi ţara într-o zi. Nu vă este frică?!

Trec prin stări contradictorii pentru că evenimentele m-au marcat. Mi-e foarte greu să intru la vreun concert, pentru că inevitabil voi avea imaginile din #Colectiv. Apreciz enorm solidaritatea formaţiilor rock în faţa acestui dezastru, renunţarea la bani, glorie, fani pentru a fi alături spiritual de familiile îndoliate.

Aş dori să se lase încet liniştea şi să le mulţumim părinţilor îndureraţi pentru tăria de a privi mizeria care s-a întâmplat după doliul naţional. 80% dintre cei care au ieşit în stradă au dorit schimbarea şi ei vă mulţumesc şi sunt alături de dumneavoastră cu sufletul.

Gândiţi-vă la un singur aspect. Oameni că Adrian Rugină și Claudiu Petre ar trebui să nu fie uitaţi. Ei şi-au dat viaţa salvând vieţi, alergând în foc pentru a recupera trupurile carbonizate şi au plătit prea mult. Oameni că Adrian Despot şi colegul de trupă, Cezar Popescu, ar trebui ajutaţi să treacă peste zecile de trupuri carepoate au murit în braţele lor, încercând să le salveze. Normal ar fi să le pomenim numele în Bisericile în care intrăm cu sufletul murdar. Au preferat să tacă în timp ce alţii se băteau cu pumnii în piept. Ei s-au retras, lăsându-i la tv pe nou-născuţii spălaţi pe creier să ia cuvântul în mulţimea oarbă. Cu tot respectul, dragii mei, Despot, Covaci, Coiotu, ăsta trecând foarte repede în revistă câteva nume din muzica rock, ar trebui să fie vocea haiducilor care să se audă din mulţime. Şi asta pentru că acest protest a pornit din subsolul incendiat şi nu din biblioteci sau facultăţi. Coloană vertebrală ne mai trebuie, asta dacă o mai avem!

Dar toate vor trece… Şi zilele de doliu naţional au trecut. Şi guvernul, protestele… şi tot aceiaşi se vor întoarce sub o altă coloratură şi sub un alt stindard.

Până atunci vom rămâne sub aceeaşi tristeţe!