Articolul este preluat de pe site-ul: Hanul lui Papuc

„Viața este ca mersul pe bicicletă. Pentru a-ți menține echilibrul trebuie să continui să mergi înainte.”

Albert Einstein

Când vrei să te rupi de lume şi de defecaţiile ei, te sui pe bicicletă. Pur şi simplu ! Cobori în beciul de la scară sau casă, deschizi lacătul pe care ţi-a fost prea lene să-l schimbi de 15 ani, tragi de poarta metalică până când creierul îţi fluieră înjurături fine şi aprinzi becul chior, neizolat, de la întrerupătorul murdat de vaselină. Te uiţi în jur, vezi aceleaşi borcane cu zacuscă nedesfăcute, bulionul din care roşiile au vrut să iasă prin fundul petului, castraveţii cu uşoară crustă albă pe deasupra şi cauţi bicicleta.

Dar bicicleta nu e. Bicicleta poate nu a fost niciodată acolo şi ai avut doar un gând care ţi-a trecut fugitiv prin cap, în vreo noapte asudată. Cheia de la antifurt o ai în mâna dreaptă şi nu-ţi pasă. Te îndrepţi spre perete, o fixezi în nişa de sub poliţa pe care stau aruncate bucăţile de cârpă neclăite şi o poză porno ruptă din vreun ziar din import şi o învârţi. Ridici un pic cadrul, o depărtezi de cealaltă şi tragi de ghidon până să ieşi din camera îngustă. Verifici dacă roţile sunt umflate, dacă şurubul semnalizatorului nu este slăbit, ştegi şaua şi urci treptele.

Cu mâna lipită de cadru şi piciorul împingând uşa de la intrare în scară tragi aerul dimineţii în piept, îţi poziţionezi geanta de piele second, cu un sandviş învelit în şerveţel şi folie de aluminiu şi recipientul de cafea, îţi arunci adidas-ul pe pedală şi te ridici. Ghidonul o ia spre stânga şi ţi-e frică să nu îi buleşti caroseria BMW-ului vecinului. Tragi dreapta şi împingi în gambe, degetul mare urcă foaia şi pinioanele, până când lanţul toarce ca o mâţă abia mâncată şi roata se învârte, din ce în ce mai repede. Un murmur trece haihui pe lângă ureche, iar pletele se zbat să sară din scalp. Şi te simţi liber…

Până când te uiţi în dreapta, în stânga şi vezi oamenii ce se uită ciudat, arată cu degetul spre tine şi râd în hohote. Nu-ţi pasă, pedalazi în continuare, dar ghimpele mulţimii pare să se fi înfipt în tine. “De ce se uită aşa la mine ?” Sunt doar un om pe o bicicletă.

Imagine preluată de pe site-ul: ateondedeuprairdebicicleta.com.br

– Pedalează, losere, pedalează ! Poate îţi vei da seama pe drum că ţi-ai uitat bicicleta acasă. Dar continuă ! Râdea un băieţaş de cartier, cu gluga lăsată pe cap şi jointul în mâna dreaptă.

Roata se învârtea constant, în timp ce geanta de piele second se zbatea pe spate.

– Pot pedala prin viaţă şi fără bicicletă !

Aşa şi noi, alergăm în fiecare zi după lucruri, fapte, idei, ne omorâm fiecare neuron încercând să punem cap la cap nişte planuri despre cum ne-ar fi bine, dar ne uităm bicicleta acasă. Suntem boemi ? Nu-i bai, ne suim pe bicicleta ideală, pe care nu o avem acum, dar care e abandonată poate în vreun garaj străin şi dăm la pedale. Ce, fără cadru, roţi, şa şi ghidon nu putem să apăsăm constant soneria, să-i lovim ciocănelul de circumferinţa metalică şi să trecem prin mulţime în viteză ? Putem !

Şi ce dacă oamenii se uită ciudat la tine. Dacă ţie în place să faci ceva ce contravine mulţimii eşti liber să faci, în limita decenţei bineînţeles.

Te provoc la o plimbare cu bicicleta invizibilă, să parcurgi cu ea câţiva kilometri şi să te bucuri de iluzia unei libertăţi. Pletele îţi vor sălta pe spatele curbat şi vântul ţi se va lipi de faţă. Şi vei vedea zorii unei zile noi.

Călătorie frumoasă dragi visători ! Cu sau fară bicicletă, tot liberi suntem să visăm !

Dorian Dron

Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.