Carla spune despre Scara AB4

Carla spune despre Scara AB4

Carla Schoppel:

Romanul mi-a atras atenţia iniţial datorită unor artificii banale: nostalgia pentru imaginarul din jurul blocului (scara, vecinii, legăturile ţesute în interiorul acestui microunivers fad) şi amintirea muzicii trupei AB4. Pe măsură ce am pătruns în naraţiune, Scara AB4 a însemnat o nouă perspectivă asupra realităţii, care s-a modificat graţie evenimentelor şi dinamismului creat de personaje.

Pe de o parte, povestea are o componentă raţională clară, izvorâtă tocmai din spaţiul rigid al scării, al blocului şi al lucrurilor mărunte care se petrec aici. Pe de altă parte, supranaturalul m-a plasat într-un loc straniu, unde surpriza situaţiilor iraţionale nu şi-a pierdut în vreun fel credibilitatea sau realitatea. Liantul vis-realitate reuşeşte să compună imagini vizuale puternice şi vii, susţinute de posibilităţile infinite ale fantasticului. Tabloul bunicii care se clatină în cuiul bont, halucinaţia care îşi face loc violent în ceea ce socotim real, precum şi muzica ce acompaniază perfect întâmplările sunt scene bruşte şi înfricoşătoare care pândesc la colţul cărţii. Acestea obligă cititorul să creadă că realitatea nu exclude onirismul sau întâlnirea contrariilor.

De pe fundalul cristelniţei se auzi un gong, ca o lovitură de clopot şi apa începu să vibreze, să formeze cercurile concentrice, din interior spre exterior.

Într-o circularitate asemănătoare, autorul trece personajele prin numeroase planuri ale realului, până când personalitatea lor e completă. Lumea construită în jurul lor se dărâmă şi se reface. Fiecare întâmplare apare ca o boală a realităţii care trebuie purtată ca o cruce pentru a se împlini destinul tuturor. Asemenea personajelor puse la încercare, cititorul traversează şi el obstacolele bizare, punând la îndoială tot ceea ce socotea că este veridic. Dificultăţile se referă atât la acceptarea fantasticului, cât şi la metamorfoza proprie.

Catifeaua, jocurile de oglinzi, zâmbetele malefice sau componentele imaginarului funerar funcţionează ca o lume care se închide şi se deschide continuu, până când personajele îşi acceptă schimbarea. Slujba religioasă, incantaţiile, lupta pentru omogenitatea realului sunt lucruri care evidenţiază capacitatea personajelor de a depăşi prejudecăţile şi credinţele pentru a ajunge la realitatea lucrului, complet detaşat de percepţia obişnuită. Astfel, protagoniştii se dizolvă în scară, în sufragerii familiare, în mirosul de hoit şi urină răscolit de caniculă. Tot ceea ce este mai uman şi mai simplu este sublimat de evenimentele stranii, motiv pentru care iertarea, credinţa şi spaima rămân simple bagaje vechi, pe care personajele le poartă până la finalul romanului.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Articole asemanatoare