Salvaţi de clopoţel

Salvaţi de clopoţel

Sau noua libertate computerizată.

În timp ce pleoapele se dezlipeau uşor şi ieşeam din vis, pupilele s-au înfipit în mica biblioteca de pe peretele din faţa patului şi s-au oprit pe clopoţelul cu Ring for a Beer. Dar nu mesajul m-a făcut să deschid laptopul, ci imaginea simplă a unor copii ce ieşeau din sala de curs pe timpul meu (asta suna de parcă aş avea 80 de ani şi-mi rememorez viaţa). Şi mă gândeam cum s-au schimbat lucrurile în 2015, cum tehnologia a acaparat totul şi cum s-a pierdut, să-i zicem, o stare de euforie, de libertate.

Pentru că, de ce să nu recunosc, când mă gândesc la clopoţel, inevitabil îmi revin în minte momentele când elevul de serviciu trecea pe coridor şi suna din talanga lui anunţând sfârşitul orei. Sunetul îmi dă şi acum, după atâţia ani, imboldul de a ieşi în aer liber.

Mă revăd copilul ce alerga pe scări, ce se îmbrâncea cu ceilalţi pentru a prinde un loc la masa de tenis, urmăriţi de la etaj de fetele ce ne făceau ochi dulci sau de turul Franţei în pauza mare, când jumătate de clasă bloca coşul de baschet. Revăd iernile frumoase şi programul de şcoală până la 7, când pe beznă ieşeam şi mai furam câte un sărut sau ne băteam cu bulgări. Lungile alergări la sport după vreo minge se numeau libertatea mea.

Mă enerva la culme când profesorul nu-şi termina paragraful şi informaţiile lui se amestecau cu sunetul clopoţelului. Voiam să ies la primul semnal, fără să aştept tema de acasă sau ce să pregătim pentru teza de săptămâna viitoare. Oricum erau conştienţi că după clopoţel nimic nu mai conta şi băieţii erau la linia de start, ca la maraton, pe picior de a rupe balamalele uşii, de a trece val-vârtej printre rândurile băncilor şi a coborî cu chiote animaliere treptele abrupte. Clasa mea era oarecum privilegiată, prima de lângă scara de incendiu, ceea ce presupunea că într-un minut evadam în curtea şcolii.

Nu departe pe aleea elevilor era baraca ce funcţiona ca magazin. Când ne săturam de sandvişul de acasă, trăgeam o fugă până la Baraca lui Scheche, ne luam pateuri, sucuri, plăcinte, le înfigeam puternic între măsele şi o tiram la sport. Nu voiam să ratez nimic, nici privirile fetelor de la clasa paralelă cu care făceam schimb de oracol, nici abilităţile mele de a căştiga fiecare meci jucat.

Jucam până ce cămăşile se lipeau de şira spinării şi gulerele se înnegreau. Seara urmăream cu interes noile reproşuri ale mamei, trebuia să găsească ceva de care să se lege: că iar ai alergat ca un bezmetic şi ai murdărit cămaşa, că maine cu ce te duci, că ăştia vor numai să fie albe, de ce nu or merge şi de altă culoare etc. Nu-mi păsa! De multe ori le ascundeam, le băgam în coşul de rufe şi mă luam de ea că nu mi le-a spălat. De unde să-şi mai dea seama care cum erau, că doar erau toate albe, nu?

detachment-poster-header

Dar ce era mişto, ca de fiecare dată când scăpam de la ora de sport şi ne reîntorceam din pauză, era mirosul de grajd. Nu aveţi cum să uitaţi mirosul ală de transpiraţie, amestecat cu salam şi pâine proaspătă, cu parfum ieftin sau spray găsit pe la magazinele de cartier. Avea un iz uşor înţepător, ce se combina cu testosteronul şi feţele pline de coşi şi ieşea în capul nostru o mare treaba. Profii se ţineau de nas şi ţipau la noi să deschidem geamul, ca nu suntem animale, că aici e unitate de învăţământ şi că o să ne spună dirigului să ia măsuri. Nu ne interesa. Alergatul era libertatea noastră.

Mă, dar profii zâmbeau atunci. Oricâte boacăne am fi făcut, tot erau cu zâmbetul pe buze. Trăiau şi ei prin noi, se bucurau alături de noi, chiar dacă se întâmpla, nu de puţine ori, să ne certe. Era o înţelegere, poate şi pentru că învăţam şi aveam o educaţie bună. Nu ştiu, dar era altceva…

Mi-amintesc că fiecare avea în clase porcăria aia de difuzor, legată prin perete de biroul directorului. Cred că am auzit-o pornită în şcoală de câteva ori şi atunci se anunţa că vom fi liberi, că e grevă generală, vreo directivă de la minister sau că ceva nasol se întâmplă. Şi de multe ori aşteptam vocea uşor nazalizată să reapară în difuzor, doar doar vom primi o vacanţă neaşteptată. Parcă-i şi revăd pe profii ce se ridicau pe scaunul de la catedră şi măreau volumul cutiuţei galbene cu buton negru. Oricum era o fascinaţie în rarele dăţi când pornea.

Ultima oară când am auzit-o ţinea un discurs din care nimeni nu pricepuse ceva, nici chiar dascălii ce ar fi trebuit să aibă informaţiile dinainte. Era ca la Biserica, de Paşti, când părintele invita credincioşii să ia lumină şi nu ieşea pe boxe decât un: Veni.. de l…aţi lu..nă!

Dacă îmi amintesc, din mincul difuzor ieşise un discurs despre vizita Discovery în şcoală, pentru echiparea laboratorului cu calculatoare sau cel puţin aşa se dorea. Ce înţelesesem noi din tot discursul a fost: bu..ă con..uită, în special cl…sa 8B, şco..a noa…ră e ..n ex..plu!

Şi iar mă enervam. Numai pe noi ne lua la ţintă, pe cei de la C nu îi certa, că acolo era spuma berii, aia cu fiţe de aveau acces oriunde, acolo unde donşorii şi prinţesele treceau nebăgate în seama pe la profi, ieşeau „prin faţă”, nu ca gloata pe la elevi, coborau scările profilor, alea învelite în covor roşu şi se făceau norişori deasupra capului când vorbeau. Pentru ceilalţi muritori spaţiul de după uşa colorată era teren minat şi riscai multe trecând pe acolo. Doar că nu m-am puteam abţine şi nici să-mi ţin gura nu puteam. Mergeam pe unde regulamentul îmi interzicea. Daca unii pot, eu de ce nu?! Copil exemplu, ce pizda mă-sii!
Hai că vă mai zic una şi gata că o dăm în amintiri din copilărie:)

difuzorPrintr-a şaptea jucam la Cimentul Fieni, o echipă de fotbal de pe lângă oraşul natal şi într-o săptămână se nimerise să fie Cupa României, Şaisprezecimile. Nimic mai frumos. Fieni e un oraşel micuţ, puternic industrializat, ce livra şi continua să o facă ciment. Pe atunci echipa de fotbal era în B, pe primul loc şi era la un pas de promovare. Picase cu FC National sau Fulgerul Bragadiru şi trebuia să joace pe teren neutru, iar alte doua echipe să vină la Fieni. Nimic mai fain decât să vezi Rapid cu Fc Arges sau Poli Timisoara. Nu mai am datele exacte, dar a fost fain să vezi cum toate clasele a 8-a şi a 7-a au chiulit sa meargă la meci. Am pornit cu trenul 7 kilometri, dar când s-a oprit în Fieni gara s-a umplut pâna la refuz şi orasul căpătase culoare. Numai steaguri alb-vişinii şi cantece pe micile străzi pe care cimentul se lipea de pantofi şi se întărea dacă îl ştergeai cu cârpa umedă.

Nimerisem, cum nu se putea mai frumos, în galeria Rapidului, eu fan Dinamo. Nu am facut nimic, nu am spus nimic, dar un drac de lângă mine avea sub bluza de trening fularul câinilor. Panică totală să nu fie descoperit că o puneau ceferiştii de o bătaie generală de intra în istoria oraşului. În fine,  ne reîntoarcem, cobor în Pucioasa şi dă-i şi aruncă cu conuri de brad în tren, dă-i şi înjură-i pe rapidişti cu alţi nebuni. Proastă alegere! Se oprise trenul şi am crezut că porneşte uraganul. Am tăiat-o în casă în 5 minune. Dacă coborau giuleştenii, se ducea pe apa sâmbetei tot oraşul.

Ce a fost interesant la toată escapada asta, a fost tot la şcoală. Nimerim a doua zi că se face careu, cu profii şi direcţiunea. Motivul: chiulul în masă la meciul de fotbal. Băăăăi, deci ne-au scos în careu, unul după altul de pe foile de prezenţă. Nu mai aveam loc pe trepetele unde se punea masa festivă, atât de mulţi eram. Îngheţasem. Ne ameninţau cu scăderea notei la purtare, că nu o să facem nimic în viitor şi alte nimicuri, că aşa comportament conduce la violenţă şi că şcoala nu ne învaţă cacatul ăsta şi alte nimicuri. S-a lăsat atunci cu scutiri şi cereri de învoire de am umplut cancelaria.

Scăpasem! Eram salvat de clopoţel încă o dată.

Tu ce amintiri plăcute ai legate de şcoală? Nu liceu sau facultă. O să ajungem şi la ele, dar nu acum. Zi-mi de alte faine din generală.

Dorian Dron

Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.

Imaginile sunt preluate, în ordine, de pe site-urile:

1. www.factory20.com

2. afistfulofculture.com

3. olx.ro

4. videoclipul YouTube

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Articole asemanatoare