Lasă-mă să visez şi-ţi voi arăta cine sunt !

Lasă-mă să visez, ca să-ţi arăt cine sunt ! Nu mă băga în tipare, că mă voi sufoca ! Nu mă înveli în hârtii, că mă voi mânji ! Lasă-mă să visez şi-ţi voi arăta cine sunt !

Mă gândesc de mult la ideea asta şi încerc să îi dau de cap, să o analizez pe toate părţile şi să găsesc un fir logic pentru care nu se mai produce într-o societate ruptă de modele: Noi mai avem dreptul de a visa ? Cel mai tare mă epuizează preconcepţia că trăim într-un mediu în care numai prezentul contează, în care la ora 15 îţi intră banii, la ora 17:00 te duci să îi scoţi şi să dai un sfert la chirie, să plăteşti gazul, întreţinerea, liftul, femeia de serviciu, curentul, gunoiul, cablul, internetul şi să nu te pună cineva să-ţi mai tragi şi o rată că te-ai scos. Tot timpul privim în cifre, în mizerii de cifre care se înmulţesc sau scad, în cifre care ne măsoară sau ne coboară, în cifre care ne aduc zâmbete sau tristeţe. Credem în statistici, în procente, în resturi, în mâini aruncate prin buzunare la sfarşit de lună, după vreun chior pentru paine sau ţigări, în etichete lipite pe frigider cu data de citire a apometrelor, a gazului, a tuturor lucrurilor care ne dau un confort în aşezari de carton, azbest, beton sau lemn. Mereu aceeaşi placă, muncim pentru alţii şi când vorbim de noi, vorbim la trecut, despre ce bine ne era cândva, despre ce chestii faine faceam cu prietenii, ce ieşiri, ce jocuri, ce pasiuni. Rar ne măsuram prezentul şi rar mi se întâmplă să văd că se mai construiesc amintiri de durată, tocmai pentru că suntem atât de prinşi în jocurile societăţii, încât până ŞI A VISA E UN SACRIFICIU !

Dacă îţi trece prin minte o idee, oricât de mică ar fi şi o procesezi câteva secunde, proiectându-ţi, inevitabil, corpul, mintea, familia, iubita, prietenii etc. într-o stare de bine, într-o stare de dincolo de banca din parc pe care stai, o să te trezeşti cu un găinaţ de porumbel în cap şi cu nişte pseudotipare, trase la indigo, care o să-ţi spună: „Frăţicule, lasă vrăjeala şi caii verzi pe pereţi, că realitatea pute. Dă-te jos din copac şi hai niţel să facem şi noi treaba asta !”

Şi atunci cum mă-sa mare să nu mă enervez, cum să nu mă irite când văd că oamenii tind să-şi neutralizeze visele ? Nu cere nimeni să fii cu capul în nori, să mergi pe stradă şi să iei un stâlp în braţe, gândindu-te la nu ştiu ce planuri măreţe, dar nu vă strică, oameni buni, să mai evadaţi puţin din cotidian şi să vă mai aruncaţi câte o idee, aşa, prin vreun loc din mintea voastră pentru viitor. Şi nu mă refer, să se înţeleagă clar, că a visa este echivalent cu: „tulai, fată, ce cizme mişto de 10 mil, mamă să vezi ce visez la ele până mâine, când voi vinde ceva de prin casa sau voi apela la cel mai bun prieten de-al meu şi la altul şi la altul, până când le voi lua !” Nu ! Mă gândesc la a visa, adică la a proiecta un ideal din tine, la a scoate acea idee care se afla în interiorul tău, ce îţi macină de atâta timp creierul şi la a o integra într-un posibil mediu în care s-ar putea dezvolta.

Vreau să scriu un roman ! M-am apucat de el, am scris cât am avut timp, forţa necesară şi linişte, m-am oprit de vreo 2 luni, dar asta nu mă împiedică să îi pun capăt, să îl abandonez. E un lucru la care visez, este o proiecţie de-a mea în viitor pe care vreau să o realizez. Şi ştii ce e cel mai ciudat ? Cel mai ciudat este atunci când ideea te urmăreşte în fiecare zi, care îţi dă în fiecare moment câte un imbold: scrie, scrie, munceşte, rupe din tine şi mergi mai departe ! Aşa luaţi n exemple, tot ce vă trece prin cap, tot ce vă ajută să fiţi voi, să vă autodepăşiţi !

Credeţi că o factură platită sau o zi în care ai alergat de ţi-au sărit sandalele a fost mai productivă decât acel ideal din tine ? Nu neg, asta e societatea, asta trebuie să facem, dar de ce să ne tot lovim de o autocenzură, de parerea lu’ X, a lu’ Y (nu spun ca nu e bine să ţii cont de sfaturi, sugestii, idei, dar contextul este important), de ce ştire ai auzit la televizor sau ce cancan de doi bani prin presă. Dacă fiecare ar pune pe o foaie, pe şevalet, pe portativ, în lucru manual, în ieşiri alandala prin natură, etc. picul ăla de pasiune, am fi mai câştigaţi. Am conştientiza, ce-i drept, că jobul este obositor, stresant şi a devenit rutină, dar îl vom putea înfrumuseţa prin ideea pe care o avem implantată în noi, prin ideea pe care o dezvoltăm treptat, încetul cu încetul. Şi totul îşi va schimba forma.

Lasă-mă să visez, ca să-ţi arăt cine sunt ! Nu mă băga în tipare, că mă voi sufoca ! Nu mă înveli în hârtii, că mă voi mânji ! Lasă-mă să visez şi-ţi voi arăta cine sunt !

Societatea nu ne mai lasă să gândim cum vrem noi şi libertatea devine o falsă ipoteză. Vrei să câştigi mila, empatia, devotamentul cuiva ? Umple-i capul cu libertate şi va fi al tău, până când îşi va depăşi singur limitele, barierele şi va cere să fie îngrădit, să îi fie restricţionate drepturile şi speranţele. De prea mult bine va căuta să se elibereze, căutând mai mult, tot mai mult, dar nu-şi va dea seama că piedicile şi cuştile vor fi deschise la fiecare pas. Aşa e omul !

D-asta măcar unii rămanem cu visele, pe care din când în când le mai ducem la căpat şi ne simţim apoi atât de puternici şi fericiţi, că altfel am fi nişte cobai, prinşi în nişte idealuri de maşini, case, vile, piscine, călatorii, ce vor duhni ca stridiile lăsate 3 zile sub soarele de iulie.

Lasă-mă să visez şi-ţi voi arăta cine sunt !

Dorian Dron

Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.

Surse:

1.Youtube – BUG Mafia Channel