Arta de a nu spune nimic şi totuşi ceva (sau cum sa stingi un neon în caţiva paşi)
Pentru că aşa e. Oricât de mult aş încerca să o fac să nu vadă lucrurile în felul ăsta, nu aş putea să o schimb. Gândeşte-te la ziua de ieri când am alergat cu delfinii şi pe sub mare se ridicau blocurile de beton. Clic clic şi gata… Nimeni nu murea. Că aşa au fost programate. Sunt senzori de mişcare. Au ei ceva în interiorul lor că fix atunci când nu mai poţi înota, se ridică. Şi să te vezi la suprafaţă, cum dai din mâini în gol pe blocul de beton. Phuhahhaha. Chiar l-am văzut pe Marc cum fluiera a pagubă când s-au ridicat „baloţii” de ciment. La început am crezut că a luat atâta apă încât se va sufoca ca un titirez de plumb în drumul spre fundul oceanului şi va muri. Dar nu… El fluiera în timp ce mâinile şi le ducea pe lângă corp. Ca un peşte pe uscat. Flip flip flip.
Şi m-am suit în barca cu cap de râşniţă. Cu toate că nu ştiam să înot eram sigur că nu mă vor lăsa să mor în apa puturoasă. Că, vorba aia, nu ştiu cum n-au putut să regleze nivelul de sulf din ea. Zici că treci prin marea moartă a closetului unei cazarme. Când i-am întrebat mi-au spus să nu-mi fac griji că e testată, că are toţi nitriţii şi sulfiţii necesari supravieţuirii. Şi dacă aş fi înghiţit o cantitatea substanţială din ea, organele ar fi fost hidratate corespunzător şi surplusul ar fi ieşit prin urechi, fără să simt ceva. Că aşa se poartă pe aici. Îţi ziceam de barcă. Păi ea nu se putea conduce decât prin mişcări constante în sensul opus acelor de ceasornic. Şi ca să o porneşti ajungeai în proră, te aşezai pe taburetul fixat în podea şi apucai cu dreapta maneta râşniţei. Ca la trabantul ce nu pornea decât prin smucitura mâinii, aşa o lua din loc şi bărcuţa, aruncând printr-un tub de sub taburet o cafea dulce-amăruie. O luai cu mâna şi o beai în briza mării.
După care ea mi-a spus să ne luăm şezlong că e mai bine să ne bronzăm noaptea la lumina neonului. Dacă nu ştiaţi, deasupra mării, după ce apune soarele, se aprinde cel de-al doilea soare. Nici n-ai crede că e un alt soare. Numai că, spre deosebire de cel autentic, la neon te bronzezi cu dungi. Are în interiorul lui filamentul sinusoidal şi nici până în ziua de azi nu am înţeles de ce îi place atât de mult să se bronzeze cu dungi. E din cap până în picioare un şarpe autentic. Restul pielii e d-un negru ciocolatiu şi oricât aş încerca s-o conving că şarpele de pe faţă e dizgraţios, nu mă bagă în seama. Se simte mai specială.
Aşa a zis şi de closetul şi chiuvetele din apartament. Că dacă ai vrea să te speli pe faţă sau să-ţi iei la periat colţii în toată casa, o vei putea face fără să-ţi baţi prea tare capul. Că sunt chiuvete peste tot. Cum intri în living dai de una care se uită cam pieziş la tine. Doar doar te-oi apropia de ea să-ţi netezeşti vreun fir de păr, că îţi şi aruncă jetul de apă. Am văzut-o pe R într-o zi cum se plimba dintr-o parte în cealaltă a apartamentului cu o periuţă electrică în mână. Normal la aia nu ai nevoie de apă constant, că ştie şi singură să perieze, dar chiuvetele noastre cum o vedeau că ezita puţin şi se holba prea mult la câte un rid nou apărut, cum hop şi ele să-i dea un jet semicălâi, tocmai bun pentru o gargară sănătoasă. Şi mi-a căşunat pe senzori. Eu de ce să nu profit de toate chiuvetele din casă? De ce nu mi-ar da şi mie din preaplinul bazinului lor. N-aş merita?
Şi aşa le-am luat eu la verificat, în mână cu o altă periuţă. Numai că a mea nu era electrică şi am găsit-o din întâmplare într-un buzunar al geamantanului. Cum n-aveam chef să stau cu vibratorul în mână doar pentru că mi-ar uşura cele câteva mişcări circulare, mi-am luat la periat dinţii, manual, în faţa chiuvetelor. Şi ce să vezi? Geamul oglinzilor nici n-a vrut să mă vadă. S-a opacizat instant, fără să mă lase să mă holbez la mutra somnoroasă ce căuta să-şi spele dinţii. Ce să mai zic de apa care se oprise în spatele ţevii curbate? Şi atunci m-am enervat!
Cum pizda mă-sii să nu-mi dea mie apă? Ce, eu sunt mai fraier? D-asta am pornit în căutarea senzorilor.
Furia creştea cu fiecare perete ce cădea în spatele pumnilor. Că şi pereţii ăştia parcă erau din carton presat. Dădeai în ei ca în perne. Nimic. În mijlocul camerei molozul se strângea adus de un buldozer invizibil. Dar senzorii pe nicăieri. Am rupt ţevile de canalizare, am tras chiuvetele până le-am scos din suporţi, am rupt cablurile de electricitate cu dinţii şi nimic. Nici un pic de energie. Panourile cu interdicţii se amestecau cu molozul şi puţin îmi păsa de ce se întâmplase în jurul meu. Cameră de morţi într-un oraş artificial. Halal concediu! Unde e senzorul? De unde porneşte apa? Undeee e senzoruuul?
În gura simt pasta vâscoasă cu aromă de mentă ce mă sufocă încet. Dă-mi apăăăăă!
Şi de nicăieri, de sub singura chiuveta ce rămăsese în picioare am dibuit cu ochii miopi cercul maro ce mă privea.
Tu-ţi senzorul mă-tii, aici erai?
M-am apropiat cu mâinile pline de sânge şi cu periuţa în colţul buzelor, bine fixată în maxilarul încordat şi m-am aplecat până la nivelul lui. Dincolo de lentilă, prin cablul cu ecran electrostatic distingeam lumea cipurilor ce păcăneau şi ţiuau ca un roi de albine. Şi m-au văzut într-un final.
Atunci apa a tâşnit cu o forţă barbară din ţeava curbată, împroşcând haotic ţoalele deja murdare şi fără să distingă pericolul ce mă păştea a activat silenţios senzorul de curent. Numai că lustrele nu mai priveau din înalturile camerei cu abajururile lor fumurii, ci abia se distingeau în molozul de robineţi şi pereţi prăbuşiţi. Nu aş fi putut scoate cu toată puterea din lume cablurile din tencuială, dar pe unele le rezolvasem până să pornească apa. Apoi… Nu mai ştiu… Apa a curs în marea de negru.
Şi atunci neonul s-a stins.
Dorian Dron
Un comentariu