După ceva timp în care m-am postat în faţa bibliotecii în încercarea de a da de un roman strong, am decis să-mi încerc şansa cu Orbirea lui Canetti. Am un obicei „prost” de a-mi cumpăra cărţi în avans, pe care de multe ori reuşesc să le încep în aceeaşi zi sau să le amân, punându-le în lista cu To Do sau cu Must Read. Printre ele s-a aflat şi Orbirea. De-a lungul lunilor am evitat să mă arunc în imaginarul lui Canetti din simplul motiv că imaginea orbirii lui Saramago îmi mai stăruia prin mansardă. Poate şi dintr-un pur egoism am preferat să nu alterez cadrele lui Saramago cu altele pe aceeaşi temă. Şi nici nu aveam cum să n-o dau pentru a nu ştiu câta oară în bară, romanul lui Canetti reuşind să mă ducă într-un alt registru al minţii umane, într-un loc unde idealurile pot constitui arme împotriva propriului eu.

Canetti reuşeşte în Orbirea să adune toate obsesiile omului modern, de la dorinţa de parvenire până la autodistrugere. Obsesia dorinţei ajunge în pragul viciului, în cele din urmă conducând individul către orbire. Iar ea vine tocmai atunci când locul şi spaţiul nu mai ajung, când mintea îşi reduce mecanismul de producere a viselor şi pluteşte într-o stare vegetativă. Orbirea pune individul dincolo de propriile obsesii, de propriile dorinţe duse in extremis. Orbirea este arta omului ce caută să lupte pentru o idee pe care nu reuşeşte s-o expună pe înţelesul celor din jur.

În romanul scriitorului de limbă germană omul este surprins în întreaga sa plenitudine, cu fricile, obsesiile, grijile pentru un trai mai bun, delăsările, indiferenţele şi ignoranţele. Omul lui este omul universal, unde statutul nu îl salvează şi nici nu-i dă prioritate în alte sectoare ale vieţii cu care intră în interacţiune. Observăm modelul intelectualului autodidact, obsedat de lectură şi de psihologia umană, căzând în meandrele unui gest banal al propriei slujnice (acela de a citi o carte purtând mănuşi pentru a nu o uza şi asezând-o pe suportul unei perne). Gestul în sine constituie biletul către o viaţă aparent fără griji,  către o viaţă în care ea să conducă şi să ia decizii, ştergând pe jos cu acest pseudobărbat, care nu o alintă şi nu vrea nici măcar să se culce cu ea.

Limitarea culturală, dusă până în pragul analfabetismului odios, constituie pentru orice minte luminată un calvar şi reuşeşte să-i schimbe filologului nostru viaţa liniară, într-una a terorii. Ajuns în pragul de a-i ceda casa, doar pentru a-şi păstra ilustra bibliotecă, bărbatul reuşeşte să-şi retragă fondurile, spre disperarea cerberului avid după parvenire, cu certitudinea oarbă că o va lăsa în pragul „foamei”. Nimic mai neadevărat, femeia reuşind prin iscusinţă să-i amaneteze idealurile. Ce nu ştie el este că în periplul aventurii va da de oameni „binevoitori” ce vor sta ca lipitorile şi vor suge din venitul agonisit, fără să le pese de nivelul cunoştinţelor sau de statutul privilegiat avut în mediile intelectuale.

Cartea ca obiect devine motiv de agonie şi extaz, contribuind la desele accese de furie şi de dorinţă nestăpânită. Ideea de proprietate şi de bun pe care să-l achiziţioneze nu într-un viitor îndepărtat, ci acum, stă la baza teoriei protagonistului. Ea însă ajunge, chiar şi fără o valoare certă, marfă de consum, vândută de bişniţari cu preţuri exorbitante tocmai pentru a-i aţâţa acestuia din urmă ideea de salvare culturală. Ca un paradox, în imaginarul lui textura ei reuşeşte să capăte forme invizibile, ajungând până la statutul de cultură depozitată în corp.

În Orbirea lui Canetti se întâlnesc tarele umane. Am putea spune, păstrând evident proporţiile, că al nostru Caragiale a constituit un model remarcabil pentru scriitorul german în materie de analiză psihologică. Este bineînţeles o glumă, dar luată într-un plan ideatic ea s-ar putea aplica, pentru că în Orbirea nu numai că dăm de tot felul de specimene, aruncate în situaţii de viaţă şi de moarte, dar observăm la microscop patternuri universale. Prin lectura romanului lucrăm în detaliu la înţelegerea mecanismelor ce declanşează furia, ura şi nevoia de scandal. Şi doar pentru acest punct de analiză, Canetti ar trebui considerat un scriitor mare. Cartea sa ar părea la prima lectură una simplă, cu limbaj accesibil tuturor păturilor culturale şi sociale, dar esenţa constituie acel plus faţă de restul celor care ajung să fie uitate.

Cu siguranţă Orbirea va rămâne o carte reper în literatura mondială, atrăgând atenţia asupra nevoii de cunoaştere a individului înaintea hazardului.

Lectură întinsă !

Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.