Aştept în fiecare zi să se întâmple ceva. E o stare continuă de apăsare, ca şi cum aş vrea ca cineva să vină şi să-mi spună ce să fac, către ce trebuie să tind. Am obosit din lipsa modului de a acţiona sau mai bine spus din lipsa resurselor pentru a o face în secunda următoare.

Am greşit de multe ori şi tot de atâtea am ales prost drumul pe care să merg. Am zis că facultatea mă va ajuta, că voi deveni şi eu un nume respectat. M-am retras în schimb în anonimat, când începusem să scot capul din cearceaf.

Eram la libră, cunoşteam oameni interesanţi, mă invitau la lansări şi chiar să citesc din paginile mele pe la maratoane.

Acum doar citesc: eu cu mine şi cu cărţile de deasupra patului.

E o cameră mică unde stăm. Cum mă uit în faţă văd corpul de bibliotecă. Bine, de fapt sunt două corpuri suprapuse în care îmi ţin cărţile. N-aş putea să mă despart de ele. A fost o vreme în care aruncam jumătate de salariu ca să le am. Azi trebuie să mă limitez. Taică-meu îmi zicea că niciun alt obiect pe care o să-l iau de-a lungul vieţii nu o să poată înlocui o bibliotecă, pentru că în ea aduni stări, momente, amintiri.

Şi aşa e. Nu e carte să nu fie încărcată cu şi de o anumită energie. În mare parte e una pozitivă, dar pot exista şi outsiderii care să ne întristeze. Drept să spun, mi le doream prea mult. Unele au fost citite în aceleaşi zile în care au fost achiziţionate, altele nici acum. Însă ştiu că le va veni rândul. Habar n-am despre ce vreau să mai scriu, dar mă simt mult mai bine făcând-o. Îmi dau seama că nici berea şi nici prietenii nu pot înlocui starea în care cobor când scriu. Cobor în mine, vânzându-mă unor caiete sau agende nedatate. Şi-mi place. E fascinant să te vinzi pe nimic, dar să regăseşti atâta pace.