
Dragi prieteni, ne revedem pe BlogulLor după o lungă perioadă de timp, însă am revenit cu o dorinţă puternică de a împărtăşi cu voi experienţele acumulate. Şi sunt ceva 🙂
Ca să intru tare în subiect, ţin să share-uiesc cu voi o imensă bucurie. Am cumpărat albumul TROOPER – Poemele Moldovei. Vaileeeu, cât l-am aşteptat, dar nimic nu se compară cu starea pe care mi-a oferit-o. Vă asigur că au meritat lunile astea.
Să rezum: Zilele Oraşului Pucioasa – concert Trooper – 1 septembrie – primul oraş din ţară unde Poemele Moldovei se vor auzi – nerăbdare.
Am apucat să-l iau pe taică-meu şi să ne pornim spre sound check, respectând ora la care Coiotu’ ne anunţase că vine şi ajungem în faţa scenei pe o căldură de se topeau şi sandalele pe asfalt. La probe Cargo. Îl văd pe Alin supărat că n-au unde să-şi aşeze sculele că s-au băgat alţii din program cu ale lor, dar îl iau deoparte şi văd că se destinde, mai ales că nu dormise cu o noapte înainte din cauza emoţiilor lansării. Feedbackul publicului e tot ce contează la o formaţie mare. Ori îi ridici, ori îi dezamăgeşti.

Pentru mine însă Surpriza cea mare venise cu câteva ore înainte de a ajunge în Pucioasa, când Trooper urcase în întregime albumul pe Youtube. Iată un gest pe care puţine formaţii îl practică, în condiţiile în care investiţia în imprimare şi videoclipuri nu poate fi recuperată. Pe această cale le mulţumesc băieţilor pentru lunga perioadă de prietenie şi de apropiere de fanii lor. De aceea vă rog şi pe voi să achiziţionaţi discul şi în format fizic. Aşa putem să-i sprijinim şi noi pentru tot efortul depus.
Vineri am ascultat albumul cap coadă de vreo 6 ori, concentrat mai întâi pe linia melodică, apoi pe versuri ca într-un final să mi se contureze tabloul general, care by the way este cu cohones tată.
De la prima piesă: Răsărit de Soare mi-am dat seama că similitudinea structurală cu Chemarea din Poemele Valahiei este prezentă, ceea ce mi-a adus o bucurie în plus, mai ales că pentru mine albumul dedicat lui Vlad Ţepeş este unul de pus lângă Cantafabule şi Zamolxe ( ca să le enumăr doar pe cele româneşti) şi am intrat uşor uşor în poveste. Chitarele sună cum poate nu au sunat vreodată iar bateria este exact cum şi unde trebuie, de o impecabilă masterizare. Dacă mă uit în urmă, la articolele vechi Trooper pe care le-am publicat de pe la lansările de album sau de piese în fiecare spuneam că sunetul este diferit în sensul bun, că este profi şi se observă un efort continuu în a oferi calitate, fără jumătăţi de măsură. Acum spun, fără a aduce neapărat un elogiu, că #PoemeleMoldovei par desprinse din masterizarile Pink Floyd, cu soundul cristal-clear, calibrat, cu instrumente care se aud în sincron şi cu vocea venită pe faţă. Pe lângă toate acestea, instrumentele clasice ale grupului simfonic contribuie la conceptualizarea mesajului.
Revenind la structură şi la paralela Chemarea – Răsărit de soare, de reţinut este că există o similitudine între ele tocmai pentru că ambele albumele fiind poeme rock au nevoie de un început şi un sfârşit, de un cerc ce trebuie închis în jurul unei idei.
Aşa că am dat play la Răsărit de Soare şi instantaneu m-am văzut pe un câmp, aşteptând zorile cu optimism dar şi cu teamă. Conceptual, piesa este gândită să îţi pună întrebări, să te conducă spre o stare care nu ştii dacă e de bine sau nu. Pe parcursul ei simţi o tensiune care te apasă, ca şi cum ai fi prins în lanţuri, în vreo celulă mucegăită aşteptâdu-ţi sentinţa. De asta şi răsăritul poate să vină că o salvare sau o condamnare. Nu ştii.
După ce cadrul a fost creat, boxele încep să vibreze într-un riff puternic şi revoluţionar În numele tatălui , parcă şi vezi convoiul cu săbiile ridicate care aleargă cu poftă de moarte. Copilăria tânărului Ştefan ne este prezentată, printre moartea tatălui şi hăituirea venită din partea lui Aron. Piesa curge ca un tropot de cai, ca o alergătura pe câmpii. Eşti prins în vâltoarea adrenalinei. Vrei să iei parte la acţiune, dar teama continuă să persite. De remarcat sunetul puternic al tobelor lui John, care aduce de departe cu cel folosit pe câmpul de luptă când stegarii porneau primii.
Urmează Destin, una dintre cele mai cool piesă de pe album, care la prima vedere pare o plombă în legătura dintre copilărie şi maturitatea lui Stefan, însă e doar o impresie. Pentru că Destinul este cel care decide soara orfanului ce curând va deveni rege. La Destin aş face o mică paranteză ca să vă explic starea noastră, a celor din primele rânduri la concertul de lansare al albumului. S-a pornit o horă în mijlocul nostru şi oamenii săreau în ritmul impus de troopeţi. Veselia a fost la ea acasă şi răsplata a venit sub forma unui feedback pozitiv ce s-a resimţiţi şi pe feţe lor. Pentru că noi şi ei am devenit o singură lume, departe de grijile realităţii sau de micile supărări, care cânta în ritmul palmelor ce se loveau deasupra capului. Piesa e super catchy şi cu siguranţă va deveni noul imn al fanilor.
Întoarcerea acasă preconizează începutul luptelor împotriva lui Aron şi recuperarea tronului. Dincolo de strategii şi sânge, piesa reprezintă şi un elogiu adus iubirii pentru Modova. Ştefan refuză tributul către turci şi “sângele spală dureri şi păcat”. Corul sună exemplar, punând accent pe stările ascultătorilor. Piesa te înălţa şi, de ce nu, îţi reaminteşte de un patriotism uitat. Pentru că în epoca noastră nu mai putem vorbi despre o naţiune patriotică, ci de una dezbinată. Ceea ce domnitorii noştri au reuşit să facă prin sacrificiu, noi distrugem cu o uşurinţă gratuită. A nu se uita că Ştefan i-a pus pe fugă pe turci!
Şi urmează piesa care te face să te ridici de pe scaun, care te prinde într-o horă de plete şi îţi oferă un optimism debordant: Sub sabia lui Ştefan! Este poate una din acele piese care poate fi uşor transpusă în discursurile domnitorului. Parcă îl şi vezi pe Stefan cel Mare înainte duelurilor cum îşi liniştea oamenii, spunându-le că împreună vor cuceri lumea şi vor stârpi răul. Mie, unuia, Sub sabia lui Ştefan mi-a oferit doza de optimism de care aveam nevoie pentru a mă gândi că şi noi, aşa mici cum suntem, putem să schimbăm lumea, că putem înlătura răul ce s-a abătut asupra noastră.
Judecata are cheia de descifrare a temei albumului, sacrificiu şi dorinţa de dreptate. Cei 64 de boieri mor în sângele trădării, Aron e prins, răzbunarea e dulce, iar Moldova e eliberată. Construcţia piesei este amplă, elaborată, culminând cu riffuri puternice şi solouri ce îmi aduc aminte de Solii Turci. Pe acestea două le văd în oglindă, ca două materiale centrale în două poeme rock. Cumva ele ţin mijlocul albumului, reprezintă apogeul. La prima audiţie îţi scapă accente, stări, versuri, însă Judecata pare strategic amplasată, în aşa fel încât să-ţi atragă atenţia şi concentrarea. Nu ai cum să o eviţi, mai ales că ştiai de videoclip încă înainte de lansarea albumului.
Ard în iad este o piesă care mi-aduce aminte de compoziţiile Iron Maiden din timpurile bune, ceea ce cu siguranţă e un plus. Atenţie, după o lungă perioadă în care şi eu am avut prostul obicei de a găsi similitudini între formaţii cu alte formaţii, teme, riffuri, note etc. mi-am dat seama că această practică e toxică atât pentru tine, cât şi pentru compozitor şi performeri. Da, că ai găsit tu că bucata aia sună a bucata ăluilalt, foarte bine, asta înseamnă 1. că tu asculţi muzică bună şi 2. că notele nu pot fi schimbate. Nu vorbim de plagiat, vorbim totuşi despre muzică, care este limitată la un număr de note. Am făcut aceasta paranteză pentru a atrage cumva atenţia asupra hatterismului astă de prost gust. Că rifful ăla sună a Bucovina sau că partea aia îmi aduce aminte de Celelalte Cuvinte sau Phoenix foarte bine, înseamnă că băieţii au un nivel ridicat de cunoştinţe muzicale şi pot să aducă un sound familiar într-o nouă formă de exprimare. Am închis paranteza.
Ard în iad este o piesă dinamică, care preconizează domolirea stărilor interioare spre meditaţie. Pentru că da, încep ultimele 3: Valea Albă, Codrii Cosminului şi Sfinţii nu mor niciodată.
Raportându-mă la #PoemeleValahiei eram conştient încă dinaintea audiţiei că ultimele trei vor avea o încărcătură specială, că se vor consolida în linii ample, în solo-uri ce-ţi crează o stare de linişte apăsătoare. Te aştepţi ca peisajul să se schimbe în apropierea finalului poveştii, care poate fi unul frumos sau tragic. Eu, unul, ţin foarte mult la aceste trei piese. Din Valea Albă, acea vale care şi-a luat denumirea „de la albul oaselor ce-au decorat”, în minte ne rămâne dragostea pentru Moldova, sacrificiul făcut în numele ei şi pentru ca pământurile să rămână ale noastre, nu ale turbanelor. Printre acorduri se aude strigătul lui Ştefan: „Acum ori niciodată, La luptă vom pleca. În suflet e Moldova, Nicicând n-o vom lăsa!” Şi măcelul începe.
Codrii Cosminului se ridică ca o cruntă dezamăgire, când Albert a trădat în lupta cu turcii, când regele polon îl vrea pe Stefan jos de pe tron. Armata poloniei a atacat 4 luni în zadar, consolidând astfel spiritul Moldovei ce va avea să se ridice mai presus de trupuri. Obosit, dar cu Bogdan, fiul său, în fruntea armatei reuşeşte încă odată să aducă liniştea. Însă oare pentru cât timp? Ce e mişto la piesa asta e că Alin (Coiotu) a reuşit să umanizeze domnitorul, să îi prezinte şi partea interioară, nu numai de mare strateg şi conducător. Oare ei nu se întrebau oare cât mai ţine lupta pentru apărarea unei ţări pe care toţi o vor asuprită? În Codrii Cosminului vedem omul Ştefan, dezamăgit şi obosit, care se întreabă după atâţia amar de ani cât timp vor avea linişte până când alţii se vor ridica împotriva lor. Respect!
Şi piesa cu cea mai mare încărcătură emoţională rămâne Sfinţii nu mor niciodată, o compoziţie care te lasă bouche bée, vorba francezului. Nu mai ai ce comenta şi te retragi în scaunul tău, laşi căştile pe cap şi închizi ochii. Urmează momentul suprem, moartea regelui. Nu ştiu cum fac troopeţii de reuşesc să transmită starea asta de tristeţe profundă într-un spaţiu şi timp în care 80% din populaţie nu dă două parale pe ceea ce a fost în istoria noastră, însă le iese exemplar. Corul mortuar îţi rupe carnea de pe tine. Woow. Nu ai cum să rămâi de piatră în faţa efortului lor, în fata sunetului care trece direct în inimă.
Acestea fiind zise, voi încheia maratonul dedicat Poemelor Moldovei cu o stare de bine, cu gândul că în România lui 2018 rockul nu a murit, cu speranţa că albume de genul acesta se vor mai lansa şi cu o dorinţă, de pe acum, cruntă de a asculta următoarele Poeme, fie ele ale Transilvaniei, Olteniei etc. Suntem aici pentru voi, de 23 de ani!

Audiţie întinsă!