Doar Atât ascultaţi?!

Nu ştiu cum să-i spun instinctului muzical ce mă atrage către formaţii de calitate, dar el este acolo şi îmi dă semne că în ţară avem voci şi instrumentişti excepţionali. Chiar zilele trecute, în timp ce frecam news feed-ul facebook-ului, am dat peste o postare de-ale lui Cristi Gram. Mai exact era o filmare dintr-un apartament în care se vedeau Costin Adam, Vlady Sateanu şi un tip la electroacustică ce se pregătea să cânte. Vaga impresie că pe Valentin Ştefan, căci despre el nu aveam informaţii la prima audiţie, îl cunoşteam de undeva nu m-a lăsat nici acum, ca un déjà vu pe care îl conştientizezi cu tot corpul.

Valentin şi-a băut gura de bere, a luat chitara în mâini şi a început să lege acordurile, într-un riff ce putea suna exemplar pe o electrică, dar care părea venit de undeva de departe, dintr-un cântec arhetipal. Cum sunt fascinat de tot ceea ce ţine de străbuni şi de o mentalitate străveche, dar sănătoasă, jocul intro-ului m-a aruncat direct în acel timp în care simbolistica era pe cât de fascinantă, pe atât de stranie.

Încep versurile, prinse de o voce bine conturată, baritonală, dar caldă în esenţa ei. Vorbeşte de o văduvă ce trece prin pădurea cu tâlhari, la braţ cu un copil nebotezat. Numai imaginea în sine produce o răscolire interioară; vezi tabloul omului lipsit de apărare în faţa destinului. Drumul în sine reprezintă necunoscutul, teama, starea de veghe şi încordarea minţii şi auzului. Copilul începe să plângă şi mama îl roagă să nu o facă, căci locul este periculos. Nici bine nu apucă să-i spună, că tâlharii şi veniră să-i ceară copilul, să-l ducă la haiducit. Mama îi refuză, cu preţul capului şi astfel pruncul creşte fără părinţi, doar cu lapte de mioară şi cu educaţie de prădător. Ca în baltagul, copilul caută să afle soarta mamei şi-şi întrebă ciobanul, iar el îi răspunde: Maică ta zace-ngropata, sub cupola de aramă, sub cupola de argint, omorâtă de-un bandit.

Strigătul feciorului răzbeşte, dincolo de versuri şi linia melodică, printr-o voce ce ne trimite în acele timpuri în care haiducii existau, în care bandiţii prăduiau, dar în care, paradoxal, omul trăia împăcat cu el şi cu natura sa.

Pe lângă ideea centrală, aceea a morţii brutale, piesa dispune de o construcţie interesantă, menită să te prindă în joc. După ceva căutări prin YouTube am descoperit atât varianta live, cât şi cea de studio, cu formaţia, şi mi-am dat seama că băieţii ăştia chiar ştiu cu ce se mănâncă muzica. Primul gând a fost cel al apropierii de Sterian, ceea ce în esenţă reprezintă o performanţă. Muzica asta nu poate fi reprodusă de oricine sau în orice context. Dovadă că ei au avut cojones să îşi arate munca în faţa unui public care de multe ori devine reticent la o muzică apusă. Însă calitatea unor piese de genul vor dăinui, chiar dacă la mesele din baruri oamenii preferă să-şi ciocnească halbele şi sticlele în loc să ia aminte la mesajul celui de pe scenă.

Revenind la videoclipul postat de Cristi Gram, am rămas profund impresionat de armonizarea vocii lui Ştefan cu cea a lui Costin Adam. Crede-mă, că după ce ultimul acord s-a stins în sistemul de boxe, am căutat exact varianta de pe facebook, dar masterizată. Mi-am spus că sigur trebuie să existe o variantă de studio cu cei doi, dar nu dădusem decât de Fraţii Carpaţi, o altă piesă exemplară, ce trimite tangenţial la noul Phoenix – cu un Gram în formă şi un Costin credibil şi autentic.

Armonia vocilor celor doi îmi ridică părul pe mâini. Costin parcă îi striga nefericirea copilului, zbuciumul său interior. O piesă exemplară, până una alta, care merită mai multă atenţie.

Că tot vorbeam de Sterian, de luat aminte este ideea că DOAR ATÂT, căci despre această formaţie trebuie să amintim când ne gândim la piesa: Cântecul haiducului, are coveruri după Valeriu: Iluzia unei insule şi Axioma copiilor. Măi, tată, şi nu orice coveruri, zici că sunt de la mama lor. Un sound puternic, bine legat, ce sparge distanţa dintre oameni. Mi-ar plăcea enorm să stau în primul rând la un concert de-ale băieţilor, să le aud sound-ul şi să le simt emoţia din glas.

Până una alta, haideţi să încercăm să le ducem muzica mai departe, să le facem cunoscut oful interior, poate doar aşa vom lua aminte la poveştile nespuse. Acesta este folclorul nostru, nu bălăriile alea cu mândruţa şi cu iubirile mândruţei şi ale lelei lu’ bădiţa din păpuşoi. Haideţi să ne redescoperim originile şi să le facem cunoscute şi generaţiilor viitoare.

Pe lângă această paranteză, menită să trezească un spirit ce cu siguranţă este ascuns în noi, mi-e dor de o seară la focul de tabără şi de o cântare. Doar atunci vei lua parte la plăcerea unei piese ieşite din amintiri sau a unei compoziţii la cald.

Până când ne vom revedea şi noi pe scenă, vă mulţumesc că sunteţi alături de noi şi nu uitaţi că muzica bună se ascultă în locul unde vă simţiţi în siguranţă, împăcaţi cu voi înşivă!

Audiţie întinsă!