Ştii sentimentul ăla fain când în interiorul tău acumulezi diverse stări şi la un moment dat simţi că dai peste, când milioane de impulsuri nervoase îi transmit creierului senzaţia de fericire? Da, exact atunci când, neştiind cum să gestionezi acest supraplin, ajungi să te comporţi ciudat, atât în ochii tăi, cât şi ai celor din jur, să te strâmbi sau să vorbeşti prea mult. Ei bine, aşa mi se întâmplă şi mie de fiecare dată când descopăr o formaţie ce are în spate un concept muzical construit cu cap. Iar când te gândeşti că în faţa compoziţiei stau câţiva oameni pe care nu îi cunoşti, dar pe care la un moment dat ai putea să-i întâlneşti la o bere, pe o străduţă sau într-un local fără fiţe, ţi-ai schimba perspectiva asupra vedetismului din preajma artiştilor. Cum e şi firesc, însă, pe unii îi pierzi după un album, altora le respecţi necesitatea de anonimat, dar pe majoritatea încerci să-i transformi în rânduri care să aibă o formă cât mai apropiată de încercarea lor de a-şi face cunoscută intenţia muzicală. Uneori reuşeşti, alteori o dai de gard, crezând că, printr-o critică de întâmpinare, vei lua parte la procesul lor cognitiv.

Însă înţelegerea lumii din spatele ecranului nu va putea căpăta niciodată formele pe care ţi le imaginezi că ar putea exista în realitate. Putem doar aproxima stările pe care un mesaj le-ar putea transmite şi putem eventual să explicăm cum a acţionat el în noi, dacă ne-a făcut să trăim o anumită experienţă benefică sau ne-a lăsat indiferenţi. Atât şi nimic mai mult!

Iar ca să exemplificăm această abordare uşor didactică, astăzi vom vorbi despre EYEDROPS, o formaţie pe care am ascultat-o prima oară acum ceva luni şi care m-a fascinat de la primele acorduri, dar pe care nu am avut curajul să o abordez într-o analiză, din lipsa unei anumite stări. Nu aş putea scrie despre un concept, dacă nu aş reuşi să mă apropii într-o formă sau alta de el. Nu aş putea scrie despre o muzică de cameră dacă aş fi tot timpul pe fugă sau aş frunzări vinilul doar pentru că mustrarea mea de conştiinţă ar spune că #blogullor trebuie actualizat periodic. N-aş putea înţelege starea transmisă, dacă eu la rându-mi nu sunt pe aceeaşi lungime cu ea.

Aşa că, despre EYEDROPS aş putea vorbi numai după ce în prealabil aş fi reuşit să mă potolesc, să mă fi aşezat în fotoliul baroc cu cotiere moi şi să îmi fi pus căştile cu volumul redus. Eventual aş trage draperia să nu intre prea multă lumină şi aş închide ochii. Muzica de pe albumul PREZENT e de aprofundat şi de săpat în gândurile noastre.

Pe lângă o stare de meditaţie, care ar putea deveni benefică pentru fiecare dintre noi, băieţii din Bucureşti au reuşit să revoluţioneze conceptul de exprimare în muzică, să inoveze acolo unde nu exista o bucată de pământ pe care să păşeşti. Au fost primii care au creat conceptul de muzică în surdină. De luat în seamă pentru acceptarea conceptului şi pentru a găsi identitatea lor este conferinţa de la TEDx, unde solistul formaţiei: Paul Manolescu a explicat, cu mult bun simţ şi cu o coerenţă ce m-a frapat, despre (aş evita derizoriul concept de filosofie) mesajul pe care a încercat să îl implementeze în interiorul trupei şi pe care apoi să îl transmită într-un manifest împotriva politicii din lumea filmului, dar şi într-unul pentru oameni, pentru ca acceştia să accepte ideea că libertatea în imaginar trebuie să primeze.

De departe, piesele băieţilor intră într-un cadru intim, pe care la o primă audiţie nu îl conştientizăm, dar care capătă complexitate când le punem pe repeat. Cu respectul de rigoare, aş spune că muzica lor e o ciudăţenie compoziţională, ce te poate băga într-o stare meditativă, dar care te poate scoate mult mai relaxat. Există pe celalaltă parte şi riscul să cazi în linia melancoliei, dacă expresia realităţii se regăseşte într-unul dintre versuri şi nu reuşeşti să îl depăşeşti. Însă această ciudată compoziţie, privită în sensul bun, al originalităţii şi distincţiei, a găsit formula ideală pentru a te scoate din colaps. Eu zic că e cea mai mişto muzică terapeutică. Pe bune. Păstrează-ţi banii aruncaţi pe fereastă în şedinţe şi paraşedinţe, trânteşte-te în pat şi înfige-ţi căştile în timpane. „Vei putea uita de noi în curând!”

Analizat la microscop, muzica s-ar plia pe un pattern pinkfloydian. Spre exemplu Mai stai mi-aduce aminte de albumul The Division Bell, nu în sensul copierii unei linii melodice, ci în cel al senzaţiei de plutire. Pentru că ascultând EYEDROPS ai senzaţia că pluteşti, că te ridici deasupra corpului tău şi priveşti la viaţa ta, dar nu cu subiectivitate, ci detaşat. Parcă momentele dificile pe care le-ai trăit de-a lungul timpului devin imagini ce-şi pierd din încrâncenare. Şi zâmbim, pentru că ele cumulate reprezintă, de fapt, viaţa noastră. Ne ascundem în noi, în nimic, ne dăm în spate în căutarea tabloului perfect şi reuşim să vedem speranţa în orice gând sau lucru întortocheat. Speranţa este în unitate, nu în fugă.

Mai stai este una din cele mai puternice şi, zic eu, reprezentative piese. Este, dacă vreţi, un omagiu adus tuturor părinţilor ce-şi lasă copiii acasă şi pleacă în căutarea iluziei financiare, este zbuciumul interior al bunicilor ce-şi văd nepoţii plecaţi şi care aşteaptă în zadar să îi poată revedea. În esenţă, piesa caută o explicaţie, un răspuns la viaţa haotică în care trăim. Poate răspunsul stă doar în titlu, simplu, concis şi fără multe explicaţii: Mai Stai! Mai stai să ne bucurăm împreună de lucrurile simple, de o masă cu cei dragi.

Conceputul albumului este de Mise en abyme de trecere printre spaţiile aceluiaşi eu. Este o trecere printre ferestrele amintirilor, a gândurilor, a stărilor interioare. Este ca o inimă cu multe sertare, ca o poveste multistratificată. Ca să ajungi în centru, să descoperi comoara, trebuie să treci prin uşi şi camere diferite, pline de poveşti. Eşti conştient că vei ajunge în ultimul compartiment, dar nu ştii în ce stare. Cu siguranţă experienţele vor fi fascinante şi finalitatea va fi de impact. E ca un drum iniţiatic în care eroul trebuie să depăşească încercările pentru a ajunge la prinţesă. EYEDROPS este, mutatis mutandis, un basm pentru oameni mari. Şi zic că ar trebui băgaţi în seamă. De ce nu i-am lăsa să ne spună poveştile lor, ca mai apoi să ne permită ei să le spunem pe ale noastre?

Ce e foarte mişto la băieţi e că, inventând concertul în surdină, ne leagă prin căşti de minţile şi stările lor. Le trăim cuvintele cât mai aproape de lumea din noi, de propriul nostru univers. Devine astfel o invitaţie deschisă la interiorul nostru. Dacă la un concert normal suntem aproape de formaţie, dar nu chiar atât pe cât ne-am dori, căutând cumva ceva mai mult, o experienţă tangibilă, la Eyedrops această apropiere a devenit deja intimă. Prin căştile lor, muzica se scurge în interior fără barieră, fără distorsiuni, fără ecou, fără gălăgie şi alte voci de fundal. Este experienţa unei înregistrări de studio, însă live, lângă oameni.

Nu pot spune decât că sunt extraordinar de mulţumit de această experienţă, chiar dacă ea nu s-a concretizat până acum într-o întrevedere, dar la oamenii ăştia se simte calitatea şi bunul gust de la distanţă.

Va invit în lumea EYEDROPS.

Ascultă şi Doar Atât!

Audiţie întinsă!

Sursa video: YouTube: Eyedrops şi TEDx

Sursa foto: pagina oficiala Facebook: EYEDROPS

Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.