Poate părea ciudat ce voi spune, dar oamenii ar trebui să ajungă mai mult în parcurile de copii. Da, în acele mici parcuri de cartier unde copiii aleargă în mişcări browniene, unde ţipă şi fac cunoştinţă între ei, acolo unde copilăria ţi se afişează direct pe retină şi energia lor se face resimţită de la distanţă. Aici uiţi de tine, pierdut poate în vreun gând din trecutul tău, departe de probleme şi plata facturilor, departe chiar şi de tine, angajatul model ce caută să rezolve cât mai exact cerinţele patronului. Da, aici unde stai pe o bancă sub un pom şi te pierzi între tastele unui telefon, ascultând leagănul ce scârţâie. Te trezeşti cu vreo musculiţă pe mânecă, îţi mai scapă vreo frunză pe după gât, dar simţi că trăieşti mai simplu. Paradoxal, situându-mă între doi poli, îmi dau seama că vara e anotimpul în care energia mea ar trebui consumată producând lucruri, însă e şi anotimpul în care e musai să mă relaxeaz cât pentru tot restul anului. Îmi place să plec departe de casă şi să mă aşez pe o bancă, privind lumea. Să văd gesturi, să disting modul de interacţiune dintre copii, cum se descoperă unii pe ceilalţi, cum se regăsesc în jocuri comune. Cum părinţii stau cu ochii pe ei şi îi cheamă după câteva minute să plece spre casă. Să vezi toboganele zdrăngănind sub trupurile lor şi să asculţi pocnitura surdă a adidaşilor pe nisip. Nu e sunet mai frumos decât cauciucul lor călcând pietrele şi fruzele şi crengile lăsate împrejur.
Mi-ar plăcea în astfel de momente să mă aflu departe, la o căsuţă retrasă de răguşeala ţevilor de eşapament, călcând pietrele din faţa curţii, cu o pălărie pe cap, o cămaşă subţire pe spate şi cu geanta pe umăr. Să deschid poarta grădinii şi mirosul de iarbă cosită, amestecat cu roua de dimineaţă să mă lovească în obraji. Aş renunţa chiar şi la cafea, la telefoane, la tastatură şi la inter-relaţionarea virtuală, doar pentru a mă trânti pentru o după-amiază în şezlogul de pe terasă. Mi-aş scoate carneţelul negru din rucsac şi aş cotrobăi după pixul metalic negru. Am dezvoltat o obsesie pentru greutatea lui şi pentru pasta ce alunecă fără să zgârie foaia. Bine, aş duce obsesia până într-acolo, în micul loc din mintea mea unde firavele dendrite reuşesc să-mi distrugă bunătatea de stare, reproşându-mi calitatea agendelor, încât aş lua la rând anticariatele, librăriile de cartier, supermarketurile sau mall-urile, doar pentru a găsi un anumit tip. Zecile de gânduri pe secundă o iau razna când văd agendele învelite în piele falsă, maro de preferat, cu foaie dictando, uşor ceruite şi neapărat învechite. Albul mă enervează, e ca şi cum ai scrie cu o cariocă pe o bucată de vată. Îi auzi scârţâitul până în măduvă, îţi muşti buzele, strângi ochii, dar continui. Pentru că dincolo de durere stă o imagine pe care ai vrea să o revezi în scris.
Îmi plac cuvintele când se întind în şiruri echilibrate, cu spaţii de 1.5. Aş gândi numai între aceste spaţii, evitând să mai urmăresc firul din mintea mea. Pentru că nu e. Vorbesc precum scriu, gândesc în imagini pe care pervers le convertesc în scris. Era mai bine să rămână acolo, în spatele retinei, acolo unde universul paralel se revoltă în manifeste împotriva realităţii.
Dorian Dron
