Era duminică. Apartamentul îmi apăsa tâmplele cu pereţii porno şi ezitam între somn şi ieşire. Corpul ar fi insistat pe oboseală, dar mintea aruncase deja perna pe geamul de la 7. Am pornit spre centru cu gândul de a ajunge în cimitir. Nicio secundă nu m-a întrebat de ce acolo şi de ce nu într-un bar sau magazin cu cizme de 7 milioane. Adidaşii se auzeau pe pardoseala ştirbă şi ghiozdanul albastru, cumpărat de la raionul bărbaţi, balansa punga de sărăţele. Cu degetele crăpate de cărbune, adâncite de orele pierdute în faţa şevaletului, le scotea şi le trecea prin faţa nărilor.

– Nu-ţi daaaaau, că ieri ai făcut mişto de mine! Şi nici pup nu vezi! ţopăia de pe un picior pe altul mica artistă.

Paşii se amestecau în două umbre ce se prelungeau pe alee. Îmi spunea că păşesc pe nori, că bocancii nu ating pământul, pierzându-se undeva între aer şi praful de pe asfalt şi că am tălpi de moşi, ortopedice. Nimic mai adevărat. Când mă uit în oglindă văd acelaşi corp revenit la greutatea din studenţie. Cu norii în şireturi ne-am lovit de pietrele cimitirului, de noroiul studenţilor ce vizitaseră de dimineaţă mormintele profilor iar lumânările uitate în suprapozabil deveniseră subiect de tachinare. Noroc cu biserica deschisă, altfel nu epuizau subiectul. Părintele continua slujba şi cuvintele i se amplificau în boxa de la intrare, trecând prin trupuri, prin cruci, prin dealuri. O slujbă de după amiază, ne-am spus. “Trebuie să găsim în interior, doar e biserică !” ceea ce rezultă că are un magazin, ceea ce rezultă că lumânări=vânzare=noi doi fericiţi. Intrăm şi lumea îşi aruncă privirile ciudate pe corpurile noastre, ca pe ale unor ciudaţi intraţi în blugi şi tricoul în marea sală a operei din Viena. Privirea nu-mi bătea în mijlocul pronaosului şi nimerisem, fără voia noastră, la o înmormântare. Dar chiar şi aşa nu puteam cumpăra lumânări, nu aveam de unde. Femeia bună la toate lipsea şi nu găseai nici fitil, nici ceară. Apelăm la varianta sună un gropar, ei sunt întotdeauna o sursă de soluţii. Ne-au arătat casa de la marginea cimitirului, loc de pompe funebre şi lumânări la comandă. Aşa porneşti în aventura vieţii tale printre morminte, cu 7 lumânări în mâini, căutând 3 locuri de veci între mii de cavouri.

– Toate ca toate, dar tre’ să ne facem un plan de bătaie. Cum să găsim trei morminte printre mii de oameni?

– A găsit orbu’ Brăila, nu dăm noi de 3 cruci? O luăm de sus, din vârful dealului şi mergem printre ele. Ne-or sări în ochi.

Căutau după nume, după cruci, cele mai noi erau bifate, cele vechi neglijate, intram în noroi, după an, flori, lumănări aprinse. Trebuia să fie pe undeva.

– Hai să cautăm pe Google Maps, doar o putea să localizeze.

– Şi batman era muiere! Ce treabă are Google cu găsitul mormintelor?

– Mă, nu ştiu ce treabă are, dar dacă aş şti, aş face o aplicaţie pentru toate cimitirele din ţară şi poa’ să moară şi Pasvante Chiorul tot l-aş găsi. Dă-l în mă-sa că e Google, el ştie tot!

– Ar fi fain să faci, ai căştiga o avere. Dar până atunci bagă tălică de ca’tă că doar nu te-or fi lăsat ochii, tataie. Sărăţelele se învârteau în mâinile ei.

– Treci încoa’ şi bagă rândul ăsta. Nu mai răde de Buci, Muiercea, Sapă sau de crucile băgate în geam să nu le plouă şi caută-le pe cele deschise la culoare.

– Ţi se pare că e vreuna închisă? Ecoul zâmbetului de pe creastă se înfingea  în altar.

– Ni de vezi, asta nu e neagră? Ia uite, ăsta semana cu Hetfield. Şi-a tras poza în A3, doar doar l-o vedea cineva.

– E creepy. Dar vezi şi cavoul ăstora, zici că e arbore genealogic. Sunt traşi în sepia şi privesc cu ură. Uite şi aici un înger.

– Artisto, să îţi zic una faină cu Îngerul. Acum mulţi ani eram în alt cimitir, din centru, cum ieşi de pe principală şi mergi spre cămine. Am văzut singurele 2 morminte care mi-au rămas în memorie. La câte sunt, nici nu ai cum să nu rămai cu cele care ies din tipar. Era unul de 1juma pe 1 şi deasupra cavoului era un Înger ce avea în mână un toiag cu care pecetluia mormântul. Pe bune. Stătea deasupra şi împingea lemnul în lespede. Părea că îi blocase sufletul acolo. No, poate că o fi meditând, dar naşpa, oricum! Şi al doilea era mai spre centru, unde o statuie, ca cea a Justiţiei, avea o ancoră gigantică ce intrase în lespede. Tre’ să le vezi.

– Ia, mai bine, bagă de te uită la ăsta. E pe cale să-şi ia zborul. O fi fost aviator, că după aripa luată din muzeu nu zici că e medic.

Crampoanele bocancilor se înfigeau adânc în noroi şi nici din înălţimea dealului sau de pe marginea cavoului nu distingeau numele.

– Ne dăm bătuţi şi merem la un pahar de hamei?

– Nţţţţ. Doar nu am bătut drumul degeaba. Măcar o dată să le aprind o lumânare, cine ştie când mai dau pe aici.

– Uite, unu, uite, aici, pe drepta!

– Ave Julio Iglesias, am găsit!

Scoate lumânarile, aprinde fitiliu şi constată că nu există felinar unde să le bagi.

– Haaaai să-mi bag. Căutăm de o juma de oră şi nu avem unde să punem lumânarea. Cum vine asta?

– Lasă, lasă! Doar nu ne-o opri vântul sau lipsa felinarului. Găsim o soluţie. Ia borcanul ăsta, rupe lumânarea şi îndeas-o aici. O aprindem şi o punem pe mormânt. Lumină să fie. Mâinile micuţe desfăceau capacul topit pe margine.

– Mi-am amintit de una bună cu înmormântarea. Eram în liceu şi murise proful de mate. Îţi dai seama, clasă de fete, 2-3 băieţi, ce puteam face noi? Dar au găsit ei soluţie. Când era ziua profului, am ajuns în cimitir şi au început dracii să-i cânte la mulţi ani. Îţi dai seama cum se auzea în cimitir la mulţi ani, la capul unui mort. Mi-era şi ruşine să stau acolo, dar no, ce puteai să le zici, dacă oamenii erau porniţi.

– Tareeee asta! Hai să le găsim şi pe celalte două.

Vântul bătea printre cruci şi urechile se înroşiseră. Nu renunţau la aventura lor, erau destul de aproape de o performanţă. Cine avea răbdarea să găsească 3 morminte şi să îndure şi frigul?

– Bagă o sărăţea, tu leliţă draga mea, ia mai bine ia căciula, că ne gripăm lua-ne-ar…

– Nu fii porc. Eşti în cimitir.

– Şi, ce, în cimitir nu se aude muzică populară? Pe o provocare, cine găseşte mormântul primeşte ceva. Nu ştiu încă ce, dar primeşte ceva! Cap?

– Cap. Ai două până acum. Cum ar fi să îl găseşti şi pe ultimul? zâmbea artista.

Ceasul telefonului arăta fosorescent ora 5. Mai aveau o juma de oră până când lumina va scădea în intensitate. Dar ambiţia îi ţinea împreună.

– Uite-l! Pam pam! L-am găsit şi pe al treilea.

– Pfffffaaai! Acum tre’ să te pup! Hai să aprindem lumânarea şi s-o tirăm de aici. Asta daca nu vrei să ne petrecem toată duminica descoperind morminte. Dar, pe bune, chiar a fost fain.

Umbrele se tărau prin noroi şi le urmăreau trupurile obosite. Mergeau de mână spre poarta de intrare, aprinzând ultimul fitil pentru Adormiţi. Difuzorul era stins de mai bine de o oră şi crucile se înnegreau o dată cu lăsatul serii. Ar fi vrut să rămână, să vadă departe printre bucăţile de marmură şi să-şi ia rămas bun de la mentorul său. El îl învăţase să scrie, să-şi obosească creierul până la epuizare şi să fie mulţumit de rândurile sale. Dar ea, doar ea îi privea tristeţea din ochi, dezlipindu-şi mâna dintr-a sa şi învârtindu-i buclele în păr. Cobora pe frunte, pe nas, pe obraji şi-i întindea buzele într-o tuşă de cărbune. Apoi alunecau în ralanti pe lângă coapse, se depărtau de corp şi ziua o încheiaseră. Apartamentul îl va aştepta cu geamul deschis, trăgând din ţigară până la filtru şi lăsând loc mirosului de ceapă prăjită de la vecinul de la 6.

În parcare ecoul tastelor căzute ca grăunţele pe asfaltul deszăpezit anunţa sinuciderea unui laptop. Se vor recupera cuvintele, dar pozele niciodată! La capul lui va aprinde o lumânare şi-i va spune: Mulţumesc!

P.S. După mult timp am reuşit să ajung în cimitir, poate unul dintre puţinele locuri de promenadă care mă liniştesc. Doar scriind îmi dau seama de ceea ce am trăit, refăcând lucrurile care mă definesc.

Dorian Dron

Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.