Într-o eră a tehnologiei de vârf, în care ustensilele old school, ca stiloul, creionul sau chiar pixul nu mai au ce căuta în servieta unui individ, înlocuite fiind cu ecrane tactile şi dispozitive vocale, am decis să mă învârt puţin în căutarea timpului pierdut. Păi ce, numai Proust să poată? Aşa că m-am aşezat la birou, am dat tastatura nu de perete, cum ar fi fost normal, ci i-am scos bateriile şi, în faţa monitorului închis, am deschis agenda. Cum nu am vrut să apelez la zecile de pixuri răsturnate în suportul de lângă căşti, am răvăşit noptiera după penarul cu stilouri. Ştiam eu că undeva, printre sutele de cursuri şi cd-uri, penarul verde cu omuleţul de tinichea aştepta ziua în care cineva se hotăra să-l redeschidă.
Norocul a venit o dată cu rezervele pierdute prin sertarul cu nimicuri, acolo unde mai tot timpul dai peste obiectele uitate, dar de care, curios, constaţi că-ţi era dor şi am reuşit să scot prima picătură de cerneală după ce peniţa zgâriase în gol cele câteva pagini aruncate pe birou. Gestul în sine şi stiloul m-au proiectat instantaneu în copilărie, când, după orele de curs, visam să devin cercetător şi copiam rânduri întregi din cărţile «cu ştiinţe ».
Atunci orbecăiam după lupa bunicii, într-o încercare entuziastă de a vedea pistilul şi staminele unei flori de ghiveci. După care imaginaţia le reproducea în desene stângace şi, pe lângă ele, umpleam paginile caietului dictando cu tot felul de mecanisme ale vreunei rachete văzute pe la televizor. În plus, obsesia pentru cercul zodiacal mă uita în faţa foii ore în şir, căutând prin orice procedeu artistic să scot în evidenţă zodia mea. Celelalte nu mai contau. Sau dacă într-adevăr contau, ele erau cele ale părinţilor sau ale aceleia care mă plăcea. Că doar trebuia să fi fost în peisaj vreo copilă care să-mi arunce vreun pupic pe obraz. Toate încercările le făceam cu stiloul cu peniţa subţire, acele stilouri ieftine care mai mult te murdăreau pe mâini decât scriau sau, dacă o făceau, lăsau o linie subţire în locul literelor.
Pe lângă ele, ai mei îmi furnizaseră vreo două cu peniţă groasă şi rezervor de umplere, moştenite probabil şi ele din generaţie în generaţie. Astea erau diferite de cele cele cu pompiţă în interior. Bine, pompiţă e mult spus, că era un rezervor de plastic apăsat pe o tijă de metal. Ca să le încarci, trebuia să atingi peniţa de fundul călimarelor şi să apeşi de mai multe ori pe tijă, până când te umpleai de nervi văzând rezervorul pe jumătate gol. Le detestam, cu toate că eram nevoit să le folosesc pentru scrisul delicat.
Aşa îi plăcea învăţătoarei să spună. Însă eram fascinat de mecanismul celor cu peniţa groasă, care funcţiona pe principiul seringilor. În timp ce-l învârteam cu degetele bondoace, cerneala urca, umplând incinta cu lichidul negricios. Era demenţial să vezi cum rezervorul transparent îşi schimba culoarea, or starea asta mă binedispunea, mă umplea pe interior. Trăiam în acelaşi timp cu stiloul. Dincolo de simplul exerciţiu al umplerii, mă identificam cu instrumentul de scris mai mult decât cu orice alt obiect.
Dacă mă gândesc mai bine, alegerea nici n-ar fi deplasată, din moment ce la tăierea moţului am ales stiloul. Spuneau ai mei că eram fascinat de forma lui. Ştii senzaţia aia de eliberare după o muncă extenuantă pe care ai terminat-o cu bine? Libertatea mea venea cu fiecare linie pe care cerneala o acoperea în interiorul incintei gradate. Şi stiloul se umplea. Nu-mi lua mult până trăgeam sugativa de lângă veioză, cu o mişcare bruscă, fără a dărâma teancul de caiete şi aplicam foaia creponată pe vârful peniţei. Dintr-un punct abia vizibil, pe care peniţa îl executa fin, fulgul de cerneală se transforma într-o adevărată explozie de culoare.
Puterea de absorbţie mă fascina, cum de altfel mă fascina şi scârţâitul stiloului ce caligrafia cele câteva cuvinte pe care le învăţasem. Aş fi stat ore în şir în faţa foilor, privind cum vârful coordona perfect mâna în faţa unor tuşe în formă de litere. Cerneala încă neuscată intra în textura caietului şi mirosea dulceag, ca sângele uscat pe piele, după ce rana fusese cusută. În ea îmi regăsesc acum amintirile.
Dorian Dron
