Încă din premise vreau să clarific câteva aspecte ce ţin de această temă, pentru a mă asigura că lucrurile sunt înţelese aşa cum sunt supuse şi nu după bunul plac al unora:

1. Nu critic religia, nu sunt ateu şi nu vreau să convertesc pe nimeni la ideile mele;

2. Nu critic preoţii, decât aducând argumente din întâmplări care mi s-au întâmplat mie, nu generalizez. Am şi cazuri de preoţi excepţionali, cu har, adevaraţi duhovnici.

3. Nu critic habotnicii, dar nici nu înţeleg rostul lor la reconvertirea maselor. În 2013 nu mai există profeţi din rândul oamenilor, poate doar din rândul calugărilor, indivizii au deja un background religios şi îşi decid singuri calea.

4. Nu sunt întru totul de acord cu opinia unui îndoctrinat care nu are habar şi de lucrurile mundane (cu toate că poate a citit biblioteci întregi dogmatice), dacă nu a aruncat măcar un ochi pe o carte care să explice nişte lucruri ce ţin de originea noastră, de tradiţie, folcor, de mentalitatea arhaică.

5. Nu sunt de acord cu oamenii care resping părerile, argumentele, crezurile altor oameni, rămânând fixaţi în nişte convingeri proprii, care nu neaparat sunt false sau greşite. E foarte bine să reuşeşti să-ţi găseşti calea şi să mergi pe ea.

6. Nu încerc să distrug nicio stare de spirit, de pace şi nu vreau sa îndepărtez pe nimeni de la misiunea lui, oricare ar fi aceea.

Bun, şi acum că lucrurile sunt cât de cât fixate, să încep.

Înca din Antichitate, când Creştinismul îşi ducea traiul în caverne, ascunzându-se de piromani sau răufăcători (a se vedea aici Nero care asuprea şi ucidea în masă creştinii, dându-le foc), Biserica Creştină (a se înţelege aici o singura religie ce a funcţionat pâna la Marea Schismă, din 1054, cu propriile reguli, credinţe, obiceiuri şi doctrine) avea o alta faţă. Oamenii se ajutau între ei, se ascundeau în caverne pentru a se ruga şi pentru a-şi cinsti morţii. De asemenea ei le aduceau pe acestă cale şi un omagiu, iar lucrurile erau cu mult mai simple decât astăzi. O singură rugăciune pentru cei adormiţi, stropirea cu vin – trimitere la “stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpăda mă voi albi” şi o singură icoana pictată pe tavan, de fiecare dată ascunsă sub alte simboluri, pentru a nu atrage atenţia: a se vedea pescarul care îl reprezinta pe Iisus şi ancora care de fapt era crucea purtată de Mântuitor, dar ascunsa în simbolul pescăresc.

Şi vorbim aici de pietate, de oameni şi de prelaţi care făceau lucrurile pentru Dumnezeu şi pentru oameni în acelaşi timp, care îi invitau să ia parte la construcţia cultului, să vină cu păreri, cu idei. Oamenii şi preoţii reprezentau legatura către această Mântuire propovăduită, erau un corpus. Preoţii, ATENŢIE mare, preoţii încă din antichitate şi începând cu Evul Mediu vindeau lucrurile sfinte, lucrurile bisericii pentru a ajuta sărmanii, pentru a le îngropa adormiţii (nu vreau să vorbesc de ce se întamplă în ziua de astăzi). Bineînţeles că lucrurile au luat o întorsătură dramatică dupa Schismă, când Creştinismul s-a divizat între Biserica de Răsărit şi cea de Apus, între ortodocşi şi catolici, când cei din urmă au “abuzat” de cuvântul lui Dumnezeu pentru a se îmbogăţi, pentru a vinde cuvântul divinităţii prin indulgenţe ce pretindeau iertarea păcatelor (pe principiul: cu cât dădeai mai mult, cu atât îţi erau mai multe păcate iertate), cu cât plăteai mai mult, cu atât aveai prioritate cu locul de veci, puteai chiar sa îl poziţionezi lângă sfântul îngropat lângă altar. Sau de ce nu, în osuarul bisericii, locul interzis iniţial de celerici.

Multe sunt istoriile şi multe sunt întrebările pe care ni le punem. Dacă vreţi, puteţi lectura cartea lui Philippe Aries – Omul în faţa morţii.

Să revin. Bun, ortodoxia a fost singura religie şi singura Biserică ce a păstrat regulile şi dogmele originare, cele create în caverne şi a încercat, pe cat se putea, să perpetueze o stare de spirit şi o mentalitate pioasă, mentalitate de altfel sustrasă din acea epocă. Şi le-a reuşit până în momentul zguduirilor din temelie fundamentate de sistemul comunist. Majoritatea lumii credea că acest sistem bolnav distrugea Biserica (nu ca nu ar fi fost întru totul adevarat), dar o regulă era clară: lăsaţi biserica, religia la poarta fabricii şi intraţi oameni capabili de muncă, oameni care interacţionează cu alţi oameni, care schimbă păreri fără a cădea în dogmă.

Se ajunsese prea departe. Biserica coordona omul, îl obliga, i se aducea mereu la cunoştiinţă despre mântuire şi despre chinurile prin care trebuie să treci pentru a te salva. De fiecare dată suntem traşi la răspundere pentru păcatele noastre, pentru ceea ce facem, preotul devenind un soi de legiuitor care tălmaceşte drumul către Rai şi Mântuire, iar dacă ai ezitat puţin ţi-ai luat adio de la împărăţia cerurilor. (Alt paradox, ţi se spune toata viaţa să mergi pe calea asta şi daca ai greşit tot vei primi pe patul de moarte iertatea păcatelor.) Eu, unu’, am ramas şocat când copil fiind  mă duceam la spovedanie şi preotul îmi spunea serios că nu e voie sa mănânci carne şi produse animale că nu e bine în post. Am înţeles-o şi pe asta cu timpul, cu toate că mi-era poftă. Nu ştiu cât de mult vrea Dumnezeu să ne chinuim, nu cred că este asemeni zeilor din mitologia antică, ce cereau jertfe de toate tipurile: sexuale, umane, animale. Adica, bun, pentru curăţirea sufletului şi a trupului, înţeleg, este perfect. Dar să ne întrebe dacă am sărit gardul, dacă îi supărăm pe mama şi pe tata, de parca am fi nişte mici diavoli, să ne dea 1000 de mătanii ca să ne purificăm sufletul, nu prea o înţeleg. Vedeam fetele ieşind uneori roşii în obraji după o spovedanie şi mă întreb acum: mergi la biserică pentru a gasi pacea interioară ori pentru a fi tras la răspundere pentru faptele tale şi „pedepsit” ?

Puteţi să îmi spuneţi că e normal ca preotul să întrebe şi să se comporte aşa, pentru că trupul şi sufletul să se purifice. O înţeleg şi pe asta, sincer, şi o respect. Însă marea problemă de aici începe.

Ştiţi varianta aia: că nu contează ce face preotul, fă ce zice el ? Asta e cea mai mare tâmpenie, fraţilor. Preotul e omul lui Dumnezeu, are har, cunoaşte toate lucrurile interne şi externe ale bisericii, dar rămâne totuşi om, are şi el nevoi, cerinţe, dorinţe. Se comportă ca un om. Noi de ce nu am putea-o face ? Unde vreau să ajung ? Mă doare, oameni buni, mă doare când văd femei, bărbaţi, oameni în toată puterea (care şi-au trăit tinereţea şi care acum dau sfaturi) care acceptă doar o cale, cea spusă de preot în biserică, care nu caută, nu neapărat alte lucruri cât de a găsi şi alte răspunsuri şi care se comportă ca atare. Ei chiar dacă nu te judecă pe faţă, încercă să te convingă că e bine să faci aşa. Păi staţi aşa oameni buni, suntem oameni, Dumnezeu ne-a lăsat aşa pe pământ, cu nevoi, dorinţe, plăceri şi căutăm să le împlinim, altfel nu le mai aveam, vrem să le atingem. Suntem conştienţi de religiozitatea noastră, de Dumnezeul la care ne rugăm şî căruia îi mulţumim pentru tot în fiecare zi, dar uneori oamenii fac mai mult decât trebuie, se cred zei când de fapt ar trebui să fie muritori. Iar dacă nu suntem conştienţi mergem în biserică şi aici ne dăm seama de ce simţim, în ce credem şi ce visăm.

Suntem în 2013, oameni buni, suntem până peste cap prinşi în tehnologii de ultimă generaţie, în tot felul de probleme şî nevoi, suntem prinşi în muncile noastre, nu avem nevoie de oameni care se dau profeţi încercând să schimbe lumea.

Asta e lumea noastră: nu neapărat desacralizată, ci mai degrabă un melanj între religiozitate şi păgânism. Dacă nu mă credeţi, duceţi-vă la biserică duminica. O să vedeţi 3 muşte dintre care 10 babe care comentează telenovela de aseară sau o bârfesc pe ţata Constanţa care nu a plătit ratele şi a venit fis-o din Spania să i le plătească, dar ăsta e un beţiv şi o ia la bătaie. O lume pestriţă, asta e. Eu vreau să merg în biserică să îmi potolesc sufletul, nu să mă întorc înveninat, încărcat de ură şi judecăti de valoare.

Vă mai dau un exemplu: când vedeţi pe stradă oameni de altă religie: protestanţi sau adeventişti care au în mână Biblia şi care încearcă să vă convingă le spuneţi: „Mai lăsaţi-mă, fraţilor, în pace cu spălarea voastră pe creier.” Alţii care fac sute de spectacole, în care spun că Dumnezeu este cu noi şi că nu ne judecă şi etc. Acelaşi impact. Aşa se întâmpla şi la noi, avem o reticienţă când vine un „învăţat” să ne spună cum să ne ducem viaţa, cum să ne-o creăm ca să fie bine. Şi atunci cum rămâne cu pragul de sus şi ăla de jos: dacă nu mă dau eu cu capul de pragul de sus, cum mama mă-sii să il văd pe cel de jos ?

Şi e păcatul lor, pe bune, e păcatul lor pentru că încercă să-ţi impună să faci ca ei, să participi la obiceiurile şi lucrurile pe care ei le-au învăţat. Religia nu se schimbă, dogma e aceeaşi de milenii, oamenii, în schimb, o fac si nimeni nu acceptă lucrul acesta. Avem nevoie de Dumnezeul nostru şi de biserici. Credeţi că dacă Iisus ar veni acum pe pământ am fi învăţat ceva de prima oară ? Da, nu l-am mai răstigni o dată, dar nu am mai crede, nu am fi în stare să mai credem lucrurile acestea tocmai pentru că lumea a evoluat sau a involuat. Depinde de cum privim lucrurile, nimeni nu ştie răspunsul sigur.

Când observi că ştiinţa începe să explice aproape totul sau când aflii că sunt o grămadă de evanghelii, ce sunt ascunse în Vatican pentru că au un alt mesaj, transmit alceva faţă de cele 4, nu îţi pui întrebări ? Ce strig acum cu vocea mea de tânăr este: ELIBERAŢI Creştinismul din caverne, lăsaţi-ne să credem în ce vrem noi şi lăsaţi-ne accesul la informaţie. Eliberaţi totul ! Vrem să ştim ce s-a întâmplat ! 4 surse nu sunt de ajuns. Au fost până acum. Vă e frică de oameni, vă e frică de răzbunarea lor, e dezastrul pe care îl pot face templelor voastre ? Toţi sunteţi poleiţi în aur şi staţi cu sceptrul în mână, dar nimeni nu ne spune ce se află dincolo de porţile ferecate ale bibliotecilor voastre. Voi aţi ars Alexandria şi pe noi nu ne lăsaţi măcar să cunoaştem. Aici este istoria Creştinişmului. Voi ne spuneţi de Mântuire şî salvare, perfect de acord. Şi noi o vrem, şi noi vrem să ajungem acolo, dar ştiţi voi că aşa va fi  ? Ştiţi voi că prin gestul pe care îl faceţi Dumnezeu ne va primi în Rai ?

Sunt liber când mă rog, sunt liber când stau în Biserică şi ascult tăcerea şi miros tămâia, sunt liber când mă eliberez de angoase în genunchi, în casele sfinte, dar nu mă COORDONAŢI voi oameni (nu vorbesc de preoţi, încă o dată)

Amintiţi-vă de Maria Magdalena, ridicaţi voi credincioşilor, cei fără de păcat o piatră asupra mea, spuneţi-mi voi cei care aţi găsit calea care este drumul meu (voi nu îl ştiţi pe al vostru şi emiteţi judecăţi).

Nu hulesc şi nu sunt un blasfemitor, dar aş vrea ca oamenii luminaţi să îşi vadă de calea lor, dar să coboare, dacă pot, din nori şi să îşi aducă aminte că au fost cândva oameni. Atât !

Dorian Dron

Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.