Cum să scapi de depresie şi de formele ei ? (partea I)

Poate că vremea mă atrage către tipul acesta de subiecte, dar vreau să vă împărtăşesc o nelinişte ce mă bântuie de ceva timp: cum ne descurcăm cu depresia ? Şi ţin să vă lămuresc că nu voi scrie un articol în care vă voi împuia capul cu termeni medicali, cu soluţii ce ţin de medicamentaţie sau idei preconcepute de a urma vreun psihiatru/psiholog sau vreo cale de oricare altă natură, ci voi încerca să lămuresc câteva nelinişti pe care sincer le am şi eu.

De obicei când vorbim despre depresie vorbim despre o stare continuă de apăsare, de nelinişte ce pune stăpânire pe tot organismul tocmai când te aştepţi mai puţin. E o stare complexă pe care nu o putem exprima şi ne e greu să vorbim despre ea pentru că nu ştim de unde să pornim. Şi nu cred că psihologul are mereu puterea de a ne face să vorbim, eu sunt adeptul unei comunicări cu persoanele la care ţinem, cu prietenii adevăraţi care îşi găsesc timpul necesar pentru a ne scoate la un ceai sau la o bere şi care ne ascultă, care nu ne judecă, care sunt capabili să înţeleagă că trecem printr-o stare grea ce ne macină şi ne transformă, ce ne schimbă. Tot este la modă să afirmăm despre oameni că se schimbă, că nu mai sunt la fel. Chiar dacă ei nu pot percepe la adevărata valoare prin ceea ce treci, măcar ai siguranţa că cineva te va ajuta şi îţi va asculta gândurile. Am dreptate ?

Vezi şi partea a 2-a, aici.

Depresia este cea mai ciudată stare a minţii şi evoluează atât de mult încât omul tinde să se retragă, tinde să stea în căsuţa lui, în camera lui, cu lucrurile lui, eventual învelit până în gât şi privind pereţii sau citind o carte. Refuză atât de mult lumea încât se refuză şi pe sine, boala, pentru că vorbim totuşi de o boală a minţii, reducându-i orice plăcere, chiar şi pe cele primare. Sunt cazuri, cercetate de Andrew Solomon în cartea Demonul Amiezii, de pacienţi care au ajuns în stadiul de a refuza să se ducă la toaletă, să mănânce sau să ridice capul de pe pernă, simţind o tristeţe, o stare de angoasă atât de puternică încât niciun element din exterior nu le-ar putea modifica starea. Asta ca să vedem un pic cum poate evolua depresia dacă nu este tratată la timp şi când spun tratată nu mă refer la medicamentaţie ca prim pas spre refacere ci la un lucru elementar, de altfel la cel mai puternic tratament existent, şi anume IUBIREA.

Vezi şi partea a 2-a, aici.

Nu o spun numai eu, o spun şi cercetătorii, Iubirea e singurul sentiment care te face să scapi de toată încordarea şi apăsarea. În timpul depresiei cantitatea de serotonină, neurotransmiţătorul ce se află în diferite organe, în special în cortex, nu are capacitatea de a echilibra combinaţiile chimice din creier şi omului îi este redus astfel “efectul de fericire“. De aceea prin iubire organismul se reechilibrează şi “efectul de fericire” este suprasaturat, oferindu-i liniştea necesară creierului şi organismului. Povara ce o poartă în interior se estompează şi chiar micile probleme ale vieţii trec mult mai uşor. Aşa că, dragii mei, vă propun să vă îndrăgostiţi cât de tare puteţi, să faceţi toate nebuniile, să ieşiţi, să vă plimbaţi cât mai mult cu cea/cel de lângă voi şi să nu lăsaţi vreo secundă să treacă fără să faceţi ceva. Chiar dacă oboseala o să vă cuprindă, vă garantez că va fi cea mai frumoasă oboseală de care veţi avea parte şi se va contoriza în amintiri la care vă veţi reîntoarce. Nu se compara nicio secundă cu oboseală unor depresivi, care nu mai pot să scape sub nicio formă de povară. Chiar dacă toată ziua stau întinşi în pat tot îşi vor simţi corpul obosit.

Şi atunci mă întreb de ce să ajungem să luăm medicamente, de ce să ne injectăm creierul cu seruri de fericire când putem să apelăm la prieteni şi la ajutorul lor sau la dragostea celui/celei de lângă tine ? Ştiu că lucrurile nu stau mereu aşa şi ştiu că oricât de mult aţi masca durerea asta, ea tot va ieşi la iveală când nu va veţi aştepta, dar măcar veţi învaţă cum să vi-o controlaţi. Durerea cea mare este de ambele părţi când se iveşte o ceartă, dar cu siguranţă că ea este multiplicată pentru cei care nu îşi por regla nivelul de serotonină şi de luat aminte pentru cei din jur este că starea nu va trece imediat. E ciudat să vezi că pleci cu gândul de a face ceva, că în sfârsit ţi se va împlini o dorinţă sau vei ajunge undeva unde îţi place: te îmbraci frumos, te parfumezi cu cele mai bune produse, îţi aranjezi părul să arăţi impecabil, încui uşa, cobori scările şi exact când mai ai 200-300 de metri până unde trebuie să ajungi te loveşte brusc o stare de tristeţe sau o frunză care bate în nu ştiu ce poziţie, un copil ce urlă pe stradă ori un bătrânel ce abia urcă bulevardul îţi provoacă suferinţă şi te aruncă din starea ta. Atunci e crunt, când vezi că lupţi cu tine şi cu sentimentele tale şi ceva din exterior îţi dă totul peste cap. Şi chiar o vorba aruncată aiurea sau un ton pe care nu îl simţi la locul lui te poate bulversa şi atunci echilibrul devine haos. Cum să mai poţi zâmbi sau cum să mai poţi fi tu, cel din mintea ta, din interiorul tău, ce vrea să se bucure până la epuizare, când mintea o ia pe arătură şi îţi proiectează numai imagini triste ? Ei aici e marea problemă, cum reuşim noi să alungăm acest Demon al Amiezii cum bine i-a spus Andrew Solomon ? Răspunsul începe să prindă contur, nu ?