Societatea îţi interzice să fii singur (II)

Hanul lui Papuc şi BlogulLor în tandem, într-o analiză fluviu.

Partea I a articolului, aici

Pentru că într-un articol de pe BlogulLor, fără prea mari pretenţii culturale, menţionam despre plăcerea de a mă arunca la finalul anului în cărţi conspiraţioniste şi alte danbrownierisme d-astea, şi anul ăsta am ales o carte reprezentativă genului. Nu am terminat Biblia Pierdută a lui Igor Bergler, aşa că nu voi vorbi despre ea acum, poate doar în BoOKotecă, dar 2 pagini mi-au atras atenţia în mod deosebit.

Mă voi opri la ele, rezumând ideile de bază.

Acestea sunt:

Individul nu trebuie lăsat singur pentru a nu avea acces la propriile gânduri.
Social Media îi arată individului lumea pe care altcineva (prieten/ă, iubit/ă, familie) vrea să o arate, dar care nu se pupă neapărat cu realitatea.
Telefonul a devenit un cip de identificare.
Jocurile şi jucăriile tehnologice au fost targeturile celor din piramidă pentru dizolvarea gândirii libere. Şi le-a ieşit! Nu mai gândiţi, luaţi de vă jucaţi!

Continuarea:

Pe lângă cifrele care sunt cumva ascunse masei, noi am devenit imaginile goale din media. Noi facem schimb de vieţi fotografiate, pe care mai apoi le dăm la schimb cu alte vieţi fotografiate şi share-uim momentele pe care nici noi, nici ceilalţi nu le înţelegem. Ne etalăm cele mai bune selfie-uri, cele mai bune poze cu peisajele în care nu am fost fericiţi, doar ca să vadă fostu’ sau fosta că ce şmecheri suntem noi sau cât de bine am ajuns. Am ajuns să ne minţim pe noi înşine pozând în fericiţi, aşteptând acel minunat Like şi cele 2,3, 10 cuvinte de laudă: ce faină eşti, pisi, vaaai, uite cât de tare e mâţa aia, oooiiiiii, dar vreau să merg şi eu aici. Dar uite ce frumoşi sunteţi. Dar vai, ce bine arăţi şi aşa durdulie.

Buey şi pozele de multe ori rămân la fel. Te uiţi pe profilul cuiva şi vezi feţe ce se repetă, poziţii identice, zâmbete identice care nu exprimă nimic. Oamenii par traşi la indigo. Şi mă întreb ce s-ar întâmpla dacă am înlătura fundalul, ce s-ar întâmpla dacă ar rămane doar feţele astea vide? Ar mai fi toţi atât de încântaţi de acel buton de Like?

Dap, poate.

O altă chestiune care mi-a dat de gândit este uşurinţa cu care mai marii lumii au implementat controlul masei. Dacă până acum câţiva ani auzeam de acea idee futuristă de microcip implantat sub piele, pentru a deveni unul din miliardele de pe acest pământ care se mişcă din punctul a în b, acum nu mai este cazul să ne lamentăm. Tehnologia a scos la iveală un instrument mult mai puternic şi indispensabil omului: Smartphone-ul.

Poză preluată de pe site-ul: pando.com

Telefon 4G, cu retina, cu senzori de mişcare, cu detector de amprente. WTF? Voi înţelegeţi diferenţa? Controlul e suprem şi totul e pe bune. Toate informaţiile sunt livrate într-o bază gigantică de date care acumulează informaţii. Ea te poate detecta într-o secundă, îţi poate falsifica totul: amprentă, CNP, vârstă, profil. În 2016 noi nu mai suntem individualităţi de sine stătătoare, noi am devenit o masă manipulată şi manipulabilă. Identitatea noastră devine identitatea lui X, a lui Y şi aşa mai departe. Noi suntem colectaţi în toate bazele de date. Companiile de telefonie nu îţi crează un abonament dacă la compania de dinainte nu ţi-ai plătit ultima factură pe care de fapt nici nu trebuia să o plăteşti. Băncile, care se presupune că merg pe confidenţialitate, nu îţi oferă un credit fară a analiza situaţia de la banca precedentă. În nimeni şi nimic nu mai poţi avea înceredere. Aplicaţiile telefonului te avetizează ca vor avea acces la microfon, poze, contacte, tot şi tu, ca un bun cunoscător al situaţiei, accepţi. Pentru că nici să refuzi nu poţi, pentru că ai nevoie de aplicaţia aia care îţi alimentează egoul. Să vadă fratili tău din Românica că tu o arzi pe la palate, muzee şi teatre în pantaloni scurţi şi coji de seminţe în colţul gurii.

Astăzi ei ne lasă să acceptăm, ei ne oferă jucăriile şi noi le acceptăm, pentru că în mintea noastră de copchii proşti, noi vrem să ne jucăm. Ia uite… telefon cu swarovski, ia uite, cu gorilla glass 4, ia uite ce cameră faină, ce procesor de nici să îi pronunţi numele nu poţi. Oare ce facem cu ele în definitiv? Tragem poze, ne verificam facebookul, presa, rupem dejtele pe jocuri şi… cam atât. Nu îmi spuneţi că voi o ardeţi pe editare video de calitate superioară pe telefon sau verificaţi buna funcţionare a tuturor parametrilor din casă, sau faceţi programare. În fine… Nu ştiu. Or fi câţiva.

Partea I a articolului, aici

Cert e că societatea ne-a dat ceea ce a intuit prea bine că ne dorim. La nivel mare sunt oameni instruiţi care fac cercetări şi analizează slăbiciunile oamenilor. Cum să nu apeleze la ceea ce ne defineşte, cum să nu intre de fapt în anatomia noastră, în construcţia noastră interioară? Şi de unde puteau porni dacă nu de la copilăria pe care de multe ori omul o regretă la o anumită vârstă. Oare de ce am avut nevoie în copilărie? Apăi, hmmm, de jocuri, timp şi jucării. Apăi dacă omul cere, domnii dau! Şi atunci s-a creat smartphone-ul, cea mai sigură invenţie de spionaj, control şi manipulare. Timp berechet + jucărie + jocuri.

Să vă mai dau un exemplu. Mai nou, pe orice smart după 2014 apar bannerele publicitare pe care nu le poţi dezactiva decât prin rootarea telefonului, ce implică pierderea garanţiei etc.. Apare câte o reclamă plătită de alţii ca să te atragă pe tine, ca să nu îţi lase ţie libertatea să te bucuri de ceea ce ai nevoie. Orice aplicaţie vine la pachet cu o reclamă. Tocmai când te joci sau când îţi verifici mailul, te trezeşti pe undeva cu o reclamă care te roagă să investeşti în ceva din care vei câştiga triplu. Sau n şi n cazuri.

După ce că suntem urmăriţi, ascultaţi, verificaţi, amprentaţi, se mai găsesc să ne umple şi capul cu reclame de prost gust, toate având ca finalitate consumerismul indus. Tu ştii că nu ai nevoie de chestia x, dar o cumperi că aşa ai văzut tu în reclamă. Păi da, că ce, vecina de ce să aibă şi eu nu?

Poză preluată de pe site-ul: universumprogramma.nl

Şi pentru că nu toate aplicaţiile contează atât de mult, de ce să nu le împopoţonăm cu niscaiva jocuri. Că de… mai freci o pagină în sus şi-n jos, mai dai şi-un blugăre de aur la prieteni, mai bagi la alţi o sută o cerere în jocuri şi rulezi ca tâmpitu aceeaşi placă. Şi de ce? Pentru că oamenii au nevoie de jocuri, pentru că oamenii au nevoie să piardă timpul fără a gândi liber, fară a înţelege cum au evoluat lucrurile, fără a pune întrebări. Pentru că întrebările incomodează, întrebările nu-şi au rostul într-o societate în care eşti stors ca o lămâie pe câţiva firfirei, ca apoi să-i arunci mai mult de 70% pe chirie, utilităţi şi rate, ca într-un final să te aşezi în fotoliu şi să ai din propie iniţiativă impresia că ai nevoie de jocul X să te destindă. Nu de o carte, nu de o muzică adevărată sau o activitate intelectuală. De un joc care îţi mănâncă resursele şi timpul, pentru ca timpul să fie condensat, ca omul să fie redus la un mecanism ambulant care să se plângă, care să fie frustrat, nervos, surmenat, dezamăgit.

Vezi fel de fel de mecanisme, scaune cu senzaţii 5d, 7d, scaune cu presiune, cu mecanisme pentru experienţe cât mai naturale, căşti cu sistem 7.1 incorporat, plăci grafice ce trimit semnal 3d, ecran cu sau fară ochelari. Industria jocurilor este, după părerea mea, una dintre cele mai puternice din lume, pentru că adolescenţii o cer. Şi până la urmă, rezultatul este singurătatea în preajma maşinăriilor.

Astfel societatea îţi oferă 2 posibilităţi: interzicerea singurătăţii sau singurătatea cu maşinăriile de plăceri.

Iar totul, dragii mei, totul se reduce la falsa ideea că tu poţi controla lumea, când, de fapt, tu eşti cel care se plânge de tot, de situaţie, de timp, de bani, de resurse fizice şi de nevoia de afecţiune şi stabilitate, când de fapt, tu eşti parte dintr-un ansamblu gigantic de oameni uniformizaţi.

«We’re not numbers, we’re free, we’re so alive, so alive
Cause the day we give in is the day we die, the day we die. »

RIP. Goodbye to Gravity.