E stricat. Pur și simplu e stricat. Și nu încearcă nimeni nici să-l repare, nici să-l înlocuiască cu ceva mai bun. E stricat pentru că fiecare dintre elementele componente, care ar  trebui să-i asigure funcționarea lasă de dorit. Să le luăm pe rând

1. Părinții– Absorbiți de muncă sau plecați în țări străine după bani își abandonează cvasi-total copiii în grija școlii. Comunică cu dirigintele doar la ședința cu părinții sau nici atunci și încearcă să-și substituie lipsa de lângă copil prin daruri scumpe. Rezultatul nu e altceva decât un elev pierdut, un copil care ajunge să creadă că i se cuvine tot fără ca el să depună vreun efort pentru asta și un adolescent fără niciun orizont de așteptare. Profesorii nu pot înlocui părinții. Normal ar fi să lucreze alături de ei,în interesul unui om care e copil pentru părinte și elev pentru profesor. Niciodată invers.

2. Profesorii- aici sunt multe de spus, de la modul în care onor minister (despre care voi vorbi mai jos) gândește formarea și evaluarea lor, până la modul în care se comportă unii dintre ei.

a. Sistemul de formare a cadrelor didactice din România nu permite profesorilor să devină cu adevărat profesori. Studentul face o facultate cu profilul X, iar profesor devine doar datorită modulelor psiho-pedagogice, care nu fac altceva decât să îndese multă teorie inaplicabilă în proporție de 90% în situațiile reale de la clasă și să ofere o perioadă de practică pedagogică de vreo lună în care 3 săptămâni stai în spatele clasei și observi cum predă profesorul metodist și în ultima săptămână ții și tu o lecție de probă. Plecând de la ideea că omul dacă s-a înscris la un modul pedagogic vrea să devină profesor, cineva ar trebui să țină cont de faptul că omul ăla în 17 ani de școală asta a făcut. A stat în clasă și și-a observat profesorii. Fiind elev/student, faci asta și involuntar. Nu mai e nevoie să stai în spatele unei clase înca 3 săptămâni ca să observi aceleași lucruri pe care le-ai văzut 15, 16,17 ani. E nevoie însă de practică cât mai multă. Cât mai variată. În cât mai multe școli. Chiar și în alea uitate de lume. Pentru că, din păcate, de cele mai multe ori acolo vei ajunge și de acolo vei începe. În oarecare sat, cu o clasă plină de 30 de oameni care ar prefera să facă orice altceva decât să asculte ce ai tu de spus. Asta e realitatea. Tu, singur, fără metodist în spate, fără colegii de la practică, în fața a 30 de oameni pe care trebuie să-i controlezi cumva. Cum să înveți asta după o lună de practică pedagogică și după o oră, maxim două de predat efectiv?! Modulele de pregătire ale cadrelor didactice ar trebui regândite din scoarță.

b. Examenul de titularizare – În forma actuală, nu înseamnă nimic în fond. Task-urile legate de didactică (cum concepi un test, cum introduci un concept, cum folosești un text) variază în realitate în funcție de clasa la care intri. Degeaba dai răspunsuri din cărți atâta timp cât tu te confrunți zilnic cu o realitate. Cu ceva practic, nu cu o teorie. Apropo de practic, lecția de probă intră în aceeași categorie. E o lecție. UNA. 50 de minute din care 5 trec până zici bună ziua și pui absențe și se mai obișnuiesc elevii cu ideea că e cineva în spatele clasei. O metodă corectă ar fi corelarea unui sistem de formare a cadrelor didactice cu o perioadă de formare monitorizată pe o perioadă mai lungă de timp. Un fel de stagiatură dacă vreți. În urma căreia să devină profesor doar cine e capabil, nu oricine caută o catedră ca pe un colac de salvare.

c. Atitudinea conservatoare – Toți profesorii sunt de acord că elevii de astăzi nu mai sunt aceeași cu cei de acum 10 ani. Mă întreb de ce nu își pune nimeni problema că nici profesorii nu ar trebui să mai fie la fel ca acum 10 ani. E vorba de adaptabilitate la schimbare. De adaptarea reală, nu doar declarativă, a tot ce înseamnă new-media în sistemul educațional. De interes vădit față de elevul de acum, așa cum este el, nu față de fostul elev de acum 10 ani pe care îl regreți. Ce îl interesează pe elev? Ce e aia League of Legends, cum să fac ca Facebook să vină în sprijinul unei programe școlare învechite și supra-aglomerate, cum să-mi determin elevul să citească, cum să-l încurajez să facă ce-i place și să fac astfel încât să-i placă și școala? Mulți spun elevilor să-și facă teme pentru că trebuie, dar nu le explică de ce trebuie. Nu sunt mulți cei care trec de pragul unei note, nu le spune nimeni că dincolo de 7-le ăla de azi, care de fapt ar fi trebuit să fie 5 într-un sistem bazat nu pe comparație cu restul clasei ci pe comparație cu competența vizată, nu o să conteze în viața de după liceu. În schimb vor conta toate lacunele acumulate în această perioadă. Niciun angajator nu o să te întrebe ce medie ai avut la germană într-a 10-a, dar te va întreba de ce nu știi germană după 10 ani de studiu și de ce ai mai venit la interviu. Sistemul educațional trebuie explicat elevului în raport cu ceea ce presupune viața de adult, pentru că în definitiv, ca profesori, pentru asta îi pregătim, nu pentru un bac și atât. Vor lucra într-un mediu în care vor trebui să aplice cunoștiințe. Iar pentru a face asta, vor trebui să știe ceva, dincolo de nota din catalog.

Și pentru că peștele de la cap se-mpute, evident, primul și cel mai mare vinovat este ministerul educației și toate deciziile greșite care îi impactează atât pe profesori cât mai ales pe elevi, anume

a. Finanțare per elev/student. Mai exact, școlile/facultățile primesc bani în funcție de câți elevi/studenți au. Asta duce la clase cu 35 de elevi la nivel de liceu, a dus la admiterea pe dosar la facultate sau chiar la admitere fără bacalaureat în unele cazuri. Ceea ce alimentează sistemul glonțului intrat în pușcă. Dacă a intrat pe țeavă, trebuie să iasă afară. Deci că știe că nu știe, elevul trece clasa, că știe, că nu știe studentul ia, în cele din urmă examenul, ajunge specialist în nimic și strică munca altora.

b. Cursuri de formare oferite corpului didactic în dorul lelii, la care oricum nu se duce nimeni pentru că oamenii nu sunt interesați, declarații idioate privind informatizarea sistemului de învățământ, în condițiile în care în școlile de la țară încă se mai folosește WC-ul turcesc, descurajarea performanței școlare la concursuri/olimpiade internaționale prin premii de toată jena și per total, subfinanțarea crasă a unui sistem care ar trebui să fie pe primul loc în România, alături de sistemul de sănătate, alt copil sărac al unor minți bolnave.

c. Schimbarea de formă, dar menținerea de fond a unei programe școlare din anii 90, care îngrădește profesorul în manual în loc să-i permită diversificarea unui sistem de predare care să devină atractiv pentru elevi

d. Îngroparea profesorului în portofolii, hârtii și hârtiuțe, rapoarte de activitate care fac ca beneficiarul principal al sistemului educațional-elevul– să ajungă pe ultimul loc în lista de priorități.

Sunt atât de multe lucruri greșite încât pentru a avea un sistem educațional funcțional la parametri normali, totul ar trebui reformat de la zero. Dar să nu uităm că….cineva ne vrea proști. Pe toți. Oamenii inteligenți și competenți nu sunt ușor de manipulat…

Răzvan Anton

Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.

Pozele sunt preluate, în ordine, de pe site-urile:

1. www.quotesvalley.com

2. humorhub.net

3. www.pinterest.com