Mistere - Semne ale morţii

Şi pentru că oamenii şi-au creat propria imagine a morţii, prezentată în introducere, ei au încercat să-i găsească şi „circumstanţe atenuante”, reprezentate prin diferite semne prevestitoare. Majoritatea se poate explica şi prin fenomene pur şi simplu naturale, fără vreo anumită simbolistică, însă creativitatea oamenior şi bogăţia tradiţiei le-a interpretat în funcţie de apariţia lor. Vom încerca să le grupăm într-un inventar pe care-l vom numi „inventarul semnelor de moarte. ” Printre cele mai frecvente semne de moarte, cunoscute la nivelul global al tradiţiei poporului român, se numără: cântecul ciuicii (cucuvea, bufniţă) ce este considerată în unele regiuni „pasărea morţii”, urletul ca de lup al câinelui lângă casa celui ce trage să moară, orientat cu capul spre pământ şi cântecul cocoşesc al găinilor. Acestea sunt primele trei, să le spunem, cele mai importante şi mai explicabile din punct de vedere supranatural, existând multe dovezi ce confirmă aceste superstiţii.

Pe de altă parte se cunosc o serie de alte semne prevestitoare care nu trebuiesc neglijate. Urmând un inventar pe care l-a făcut Florea Marian în cartea sa Înmormântarea la Români, vom întâlni: „pocnirea neaşteptată a diferitelor obiecte din casă precum a meselor, a scaunelor, a lăiţelor, a paturilor, a lăzilor, a stâlpilor de la horn, a uşilor, a pereţilor, a icoanelor, a oglinzilor şi a grinzilor.” În plus stricarea blidelor şi în special a vaselor din casă, destinate mâncării. Un alt semn de moarte deseori întâlnit şi în zona Pucioasa, judeţ Dâmboviţa, este acela ce anunţă căderea unei icoane instantaneu. Viziunea Bisericii în lăgătură cu icoanele este una canonică, ce presupune sacralitate şi pietate, cinstirea lor aparţinând orânduielii zilnice atât a preoţilor şi superiorilor, cât şi a credincioşilor ce cred în mântuirea sufletului, semnificând liantul, prin rugăciune, între om şi sacralitate. Icoanele nu reprezintă chipuri, ci reprezentări ale divinităţii, nu culori, ci atmosfera de dincolo de păcat. Tocmai de aceea căderea unei icoane semnifică, simbolic, întinarea sacralităţii în acea cameră, prin prezenţa unui spirit malefic ce este asemănat cu moartea. „Deschiderea de sine a uşilor” şi „oprirea bruscă a ceasului de pe masă după miezul nopţii”, după cum ne relatează Doru Maria, născută în oraşul Pucioasa, judeţ Dâmboviţa: „când mama mea trăgea să moară, ceasul s-a oprit instantaneu. Atunci am ştiut că este un semn. Când am privit-o mai atent nu mai respira.” „Mieunarea necontenită şi spurcarea mâţelor în casă, unde se află un bolnav sau momentana lor pieire” (Florea marian, idem). Un alt semn de moarte pe care l-am putea încadra în categoria mistico-religioasă ţine de Sfânta Euharestie dată bolnavilor pe patul de moarte. Marian Dobrescu, profesor de religie şi preot în Pucioasa comentează: „personal nu cunosc semne prevestitoare ale morţii. Ştiu că există unele superstiţii (unele legate de sfânta Euharistie dată celor grav bolnavi- adică în funcţie de cum aceasta pluteşte sau nu pe vinul din linguriţă se poate şti dacă respectiva va trăi sau nu ( nu ştiu exact care este poziţia pentru cele două ipostaze a vieţii si a morţii)) În mod evident vorbim doar despre o superstiţie care teologic nu-şi are fundament pentru că şi dacă moare şi dacă mai trăieşte respectiva persoană va trăi.”

Poza preluata de pe site-ul: crestinortodox.ro

Cocoşul care cântă fără vreun rost în timpul nopţii vesteşte moartea cuiva. În Vâlcea oamenii consideră că acest cântat cocoşeşte al găinii are o dublă semnificaţie: „dacă e îndreptată cu ciocul înspre apus, atunci vesteşte moartea, nenorocirea irevocabilă a unui casnic, sau a întregii familii; dacă însă e cu ciocul către răsărit, vesteşte bine, noroc sau, oricum, nu vesteşte nenorociri apreciabil”, spune acelasi antropolog Florea Marian. Cocoşul reprezintă animalul ce a vestit, prin cântecul sau de 3 ori în miez de noapte, pe lângă lepădarea lui Petru de Iisus, când Acesta a fost prins de soldaţi pentru a fi dus la judecată, şi moartea Fiului Omului. De aceea cântarea „la ore nepotrivite” a cocoşului reprezintă un semn prevestitor al morţii. Există un bocet atestat în Banat, Hunedoara şi nord-vestul Olteniei numit Cântecul Zorilor, cu textul adaptat parţial de formaţia de rock Phoenix, titlul fiind schimbat în Cocoşii Negrii: „Cocoşii negri cântară/ Zori albe nu se vărsară/ Zorilor surorilor/ Nu grabireţi a zorire/ Pan’ cutare s-o gătire/ S-o găti, s-o-mpodobire/ Cu podoabe de argint/ Cum n-o mai fost nicicând/ Pan’ a fi mers în pământ…”

Acest cântec ritualic este considerat de C. Brăiloiu, cel mai important etnolog-muzicolog român, ca fiind nu doar un simplu bocet, ci un străvechi cântec funerar, „Trăsăturile arhaice ale formei sale, elementele mitologice precreştine din conţinutul său au fost puse în evidenţă (şi) de O. Bârlea, care a demonstrat convingător existenţa speciei într-o epocă anterioară formării zonelor etnografico-folclorice şi dialectale cunoscute nouă astăzi”, se cântă în cele trei zile de la moarte, la ivirea zorilor, după cel de-al treilea cântat al cocoşilor, pentru a le ruga să întârzie cu apariţia, să mai îl lase puţin pe „dalbul de pribeag” printre oameni şi să-l gătească pentru marea despărţire. „În variantele ardeleneşti, zorile sunt rugate să-şi grăbească apariţia pentru a-l întoarce pe defunct de pe drumul pe care a pornit înapoi la «lumea luminată». (Memoria Ethnologica, vol 16-17) Dar destinul trebuie urmat. Cântecul zorilor are astfel rolul, de altfel dorit, de a întoarce mortul de pe „lumea cealaltă”, de a-l întoarce din drum pentru a se putea realătura lumii vii şi în special familiei. Însă Marea şi Ultima Călătorie nu trebuie întreruptă cu niciun preţ, nici chiar cu acela al vieţii. Există pe lângă „Cântecul Zorilor” încă trei Cântece importante pentru despărţirea „dalbului de pribeag” de această lume şi integrarea în cealaltă şi acestea sunt: „Cântecul de rămas bun: cântecul mare în care defunctului i se dau sfaturi pentru marea lui călătorie; Cântecul de petrecut: în care defunctului i se dau sfaturi asupra felului în care trebuie «zidită» locuinţa de veci. A doua serie legată de unele ipoteze, de prezentare a morţii ca nuntă, este reprezentată de: Cântece «ale bradului», interpretate la întâmpinarea în sat a grupului de flăcăi care coboară de la pădure bradul tăiat, pentru a fi pus la capul celui mort.”

Câinele, cel mai apropiat animal al omului simte când se apropie sfârşitul stăpânului său. Sunt consemnate multe legende în care câinele, simţind apropierea sfârşitului celui ce a avut grija de el, s-a apropiat de uşa casei şi pogorât pe prag urla fără de rost, dar cu un urlet sfârşietor. În plus sunt cazuri în care n-au mai mâncat şi băut, murind o dată cu protectorul lor. Această superstiţie legată de premoniţia câinelui s-a păstrat până în zilele noastre. Câinele ce urlă fără vreun rost anunţă moartea. Oamenii au fost pasionaţi de acest „hăulit” al câinelui şi au găsit o interpretare. Dacă zgârie pământul şi săpă cu labele în faţa casei unui bolnav va anunţa moartea. „Însă câinele, care urlă, numai atunci prevesteşte moartea, când îşi pleacă capul spre pământ, iar de cumva urlând îşi ridică capul în sus, atunci prevesteşte foc” (Floarea Marian). Concepţia ce ţine de interpretarea de mai sus pare sa aiba o bază reala, ca urmare a experienţei de viaţă a omului ce a observat, o dată cu trecerea timpului, diferitele semne prevestitoare ale morţii. Nu numai în tradiţia românească pare să existe această mentalitate ci şi la alte popoare. „Germanii cred că dacă un câine din gospodăria celui bolnav latră, urlă, noaptea, sub fereastra bolnavului, şi dacă ţine capul în jos, vesteşte moartea celui ce «boleşte», dacă latră, urlă cu capul în sus, vesteşte incendiu.” (Gh.F.Ciauşanu – Superstiţiile poporului român. în asemănare cu alte popoare vechi şi noi). Se consideră că acest animal are un simţ al cunoaşterii dezvoltat ce-l unicizează între celelalte animale. Diferitele culturi ale lumii par să aibă înrădăcinate în tradiţia lor un adevărat cult pentru animale. De unde şi importanţa pe care o acordă acestor semne prevestitoare.

Sursa www.ziare.com
Pe lângă câine, un alt animal ce simte şi el moartea este calul. Se spune că are puterea de a sesiza spiritele ce se află în jurul omului. De aceea şi nechezitul lor din senin. De asemenea există legende ce confirmă o sensibilitate accentuată a calului, ce simte duhurile rele şi încearcă să le alunge sau să atragă atenţia oamenilor asupra unui lucru grav ce se va produce. La norvegieni dacă un cal „se tăvăleşte în faţa casei în care zace cineva, vesteşte prin aceasta moartea celui ce «boleşte» ” (Ciauşanu). Şi ragerea boilor în zi de sărbătoare vesteşte moartea, „se crede că boul când mugeşte spre zile mari, moartea vesteşte.” „Broaştele când intră-n casă, va muri cineva.” (Florea Marian) Dar unul dintre cele mai de temut semne prevestitoare ale morţii este „cântatul ciuicii”. Ciuica (Buha) este asemănată în tradiţia românească cu bufniţa sau cucuveaua. De obicei ea se aşează pe hornul casei unde se află un bolnav şi prin cântecul ei misterios prevesteşte moartea. Se pare însă că s-a găsit şi o formulă prin care poate fi alungată, după cum comentează Dron Valentin, oraş Pucioasa, judeţ Dâmboviţa: „în Zona Bărbuleţ, judeţ Dâmboviţa, oamenii au obiceiul de a alunga ciuica aruncând o bucată de pâine înspre ea şi zicând: «Pleacă, du-te pe pustiu». Chiar eu ajungând aici am întâlnit într-o seară o cucuvea şi am apelat la acest procedeu. Şi a funcţionat. De atunci nu s-a mai întors, cel puţin cât am stat acolo.” De altfel şi Maria din Şerbăneşti, judeţ Dâmboviţa, relatează: „Înainte, când eram mai tânără, oamenii se speriau când auzeau ciuica, ziceau ei ca anunţă moartea. Acum nu se mai ţine cont. Uite, priveşte pe acoperişul şcolii şi vei vedea una.” O întâmplare recentă atestă importanţa acestei „păsări a morţii”. Cu ceva timp în urmă, pe 18 septembrie 2009, pe acoperişul unui bloc din oraşul Pucioasa s-a aşezat o ciuică ce a cântat 3 zile neîncetat, deasupra apartamentului unde locuia o bolnavă. După aceste 3 zile a plecat pentru ca apoi să se reîntoarcă pentru încă puţin timp. Rezultatul: femeia aflată într-un stadiu avansat de boală, cu lumânarea aprinsă la cap, era cu un pas către lumea cealaltă, dar a fost strigată de o rudă şi s-a trezit. Se spune din popor că „nu e bine să reîntorci pe cineva din drum, odată ce trebuie să plece, lasă-l să plece. Pentru că altfel va fi un mort viu iar carnea o sa prindă un miros puternic, ca de descompunere. Sufletul trebuie lăsat să iasă din corp.” Iar femeia s-a trezit, s-a ridicat din pat şi acum merge ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar emană un miros straniu.

De unde rezultă că una dintre cele mai de temut păsări este cucuveaua, de care omul trebuie cumva să se ferească.

O altă pasăre misterioasă ce prevesteşte moartea este cucul. „Glasul său, când îl auzi întâia oară primăvara cântând, meneşte totdeauna a bine, când răsună de-a dreapta auzului sau în faţă şi dimpotrivă meneşte totdeauna a rău sau chiar a moarte, când răsună în stânga sau în spate” (Florea Marian). De asemenea se spune că în momentul în care cucul cântă prea aproape de o casă şi în acea casă este un bolnav, vesteşte că «se duce».

După cum vedem animalele sunt cele care prevestesc moartea întrucât ele stau în preajma omului. Comuniunea om-animal-pasăre atinge şi depăşeşte astfel sferele naturalului, asemeni vechilor comunităţi tradiţionale ce se închinau la zeităţi cu chip de necuvântătoare.