„Rădăcina de bucsau”, romanul care te subjugă și te aspiră într-un vortex

„Rădăcina de bucsau”, romanul care te subjugă și te aspiră într-un vortex

Sursa Articolului: Hyperliteratura

Dragi cititori, pentru bună desfăşurare a lecturii vă rugăm să închideţi telefoanele mobile… uşa, pisica, geamul, să trageţi jaluzelele şi să spargeţi televizorul. În câteva momente va începe spectacolul „Rădăcina de bucsau” de Ovidiu Nimigean. Vă dorim o zi agreabilă şi lectură întinsă.

Cam aşa ar trebui să sune vocea dintr-un teatru al lecturii, asta dacă bineînţeles am putea visa la aşa ceva. Ar putea să fie un teatru de comedie sau unul dramatic, am putea în sfârşit să aruncăm cu ce ne vine la îndemână în marele reprezentant, ca în marile amfiteatre din antichitate, sau am putea să aplaudăm o expunere publică a unei valori.

Şi în arena în care feţele gânditorilor, a individualităţilor cu norişori şi harpe (publicaţi sau în curs de, veniţi să aplaude sau să arunce cu roşii) se aşează pe bucăţile de beton, tragem cortina şi comutăm reflectorul pe chipul bărbos, de monah agnostic cu privire curioasă şi pătrunzătoare, pe un autor cerebral, cu bun gust şi imaginar angoasant. Bine aţi venit la spectacolul apocalipsei spaţiului şi timpului în care trăim, al unei necesităţi şi cauzalităţi de care nu suntem conştienţi de multe ori, a unui joc mundan în care umorile şi secreţiile se combină cu dezbinările, rutina şi moartea.

Nimigean a creat în Rădăcina de bucsau o lume aromată sine qua non (a se vedea „bucsau”), un habitat în esenţă familial care stă deasupra unui cadavru în devenire. Şi pentru a nu induce cititorilor numai latura macabră a romanului debusolant, vă invit să pătrundem în universul scriitorului bistriţean.

Dacă veţi întâlni o lume în decădere, o lume în care Liviu, protagonistul înşelat de propriile convingeri, părăsit de soţie, după ce cănile şi farfuriile se izbeau de pereţii bucătăriei, înşelat chiar şi de propria-i inteligenţă ce-i îngrădea puterea de decizie şi-l reducea la statul de marionetă manipulată, supus unei perpetue alergături pentru a-şi salva mama de la moarte, devenit peste noapte bucătar, asistent medical, infirmier, reparator de burlane, sobe, agricultor, tăietor de lemne şi totul amestecat cu miros înţepător de fecale şi urină, aţi nimerit bine, aţi nimerit în lumea aflată în pragul autodistrugerii, o lume ce irită fiecare nerv şi produce nevroză. Fascinant este să citeşti aproape 500 de pagini, chiar dacă Nimigean te trânteşte de pământ şi te bagă prin toate noroaiele, te bagă în nişte filme în care îţi este efectiv milă de tine, de părinţii tăi, de oamenii ce trec prin momente cruciale, depresii puternice, reducţii la stadiul de animal incapabil să îşi controleze umorile şi secreţiile, lăsându-le la voia întâmplării. Din fiecare pagină se desprinde izul acru al unei mame schimbate de fiul său, a unor haine îmbâcsite şi puse la înmuiat, a unor iritaţii şi răni deschise, a fumului innecăcios din soba de tablă şi a fecalelor şobolanilor de apartament, ce te loveşte fără milă, fără drept la replică.

Sursa Articolului: Hyperliteratura

Romanul te subjugă, te aspiră într-un vortex ce te face părtaş la o moarte lentă, chinuitoare, la un destin ce se dizolvă în nemulţumiri, certuri, la un individ ce-şi pierde treptat fericirea, soţia (înşelând-o cu o altă colegă şi cerşind apoi împăcarea, că ea ar fi cea sortită), locul de muncă, chiar şi ideile pe care nu şi le mai regăseşte cu uşurinţa de odinioară. Rădăcina de bucsau este epopeea unei pieiri, a unei lumi vide şi, oricât de mult ai evita digresiunile acţiunii sau ale mentalului personajului, aştepţi cu o plăcere sadică să vezi ce se întâmplă cu bătrână mamă ce se scurge pe picioare în faţa fiului, să vezi cât şi de ce se amână inevitabilul. Iar Nimigean reuşeşte să te ţină în suspans până la ultima pagină, şi chiar şi aici îţi dă grano salis informaţia, ţi-o induce. Şmecher, am spune, bazat tipul.

Ce ar merita reţinut în acest mediu angoasant este tratamentul pe care-l aplică femeia de 80 şi ceva de ani care îşi acceptă destinul de „femeie proastă”, nedusă la şcoală de părinţii săraci, împotriva voinţei proprii de a scăpa de desfrunzitul păpuşoiului, în detrimentul cititului şi al învăţăturii. Îşi păstrează de-a lungul timpului urmele unei minţi agere, a unui mental de tip rural, sănătos, îndoctrinat după bucata de pământ pe care alţii i-au însuşit-o. Munceşte până la ultimele puteri pentru ca vecinii să vadă că şi la ea în curte e frumos şi există prosperitate. Are în naivitatea ei gesturi de nobleţe, refuzând cu mândrie cartofii şi alte mâncăruri ce sunt ba prea acre, ba fără gust şi nu acceptă ca înainte de Paşte să nu aibă cămara şi bucătăria văruite.

Autorul ne propune un model autentic patriarhal, care neglijează boala până în ultimul stadiu, până când îşi lipeşte capul de perna umectată şi nu se mai ridică, dar care îşi păstrează vie dorinţa de a arăta lumii că drumul ei nu s-a oprit aici. Conturile cu lumea nu au fost reglate şi mai are multe de dus. Pe de altă parte observăm, detaşându-ne de imaginea centrală, o idee de bază, nu originală, ce-i drept, dar tratată impecabil din punct de vedere stilistic: omul de la ţară, obişnuit cu muncă, cu lucratul câmpului, cu statul în soare şi în ploaie, devine victima unor medicamente îndesate alandala în corpurile fibroase, vânjoase, dar cariate pe dinăuntru. Ele se transformă în legume ambulante, în păpuşi ce se ruşinează de defecaţiile lor, de incontrolabilitatea organismului care, paradoxal, i-a ajutat o viaţă întreagă la munci grele. Este un pattern şi un protest la adresa spitalelor, a medicilor incapabili ce le cer bolnavilor să-şi cumpere medicamentele, perfuziile şi îi mai şi bagă uşor în pământ, lent ca o respiraţie.

Şi dacă fiorul va dăinui pe şira spinării să ştiţi că el va preconiza, de fapt, o apocalipsă a interiorului şi a mentalului nostru, ce nu va fi vreodată capabil să refuze şi să stea cu spinarea dreapta în faţa batjocurii şi a nepăsării. Rădăcina de bucsau este efortul unui autor cerebral de a ne deschide minţile şi de a ne alunga temerile.

Spectacolul se apropie de final, ciocănelul loveşte cinelul şi ecoul se împrăştie, ca o pungă de apă izbită de podea, de ţestele fardate. Cu batistele ştergând ultimele urme de sudori, creierul tumefiat se trezeşte la realitate. Aplauzele izbucnesc în sală…

Lectură plăcută!

Dorian Dron

Dacă doriți să revizitați BlogulLor în căutare de noi articole, dați-ne un Like pe pagina noastră de Facebook.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Articole asemanatoare