Poezia postmodernistă a mai pierdut un scriitor. Rămas bun, Andrei Bodiu !

Ajungeam de fiecare dată după el, dar niciodată nu mă judeca sau mă trăgea la răspundere. Se uita doar peste lentilele dreptunghiulare, cu ochii mari, albaştri, şi-mi spunea: Dorian, iar ai întârziat? şi îmi zâmbea. Mă aşezam cât mai aproape de catedră, fără să îmi fie vreodată teamă că stau faţă în faţă cu decanul facultăţii şi ascultam. Fiecare propoziţie o sorbeam, încercând să o interiorizez şi s-o înţeleg.

Adesea mă judecam pentru că nu vedeam înţelesul din spatele versurilor înaintea profului. În rarele momente când ajungeam înaintea lui, la cursuri sau când ne întâlneam pe coridor, îl vedeam cu un ghiozdan mare plin de cărţi, cu zâmbetul pe faţă şi cu o voinţă rar întâlnită la un om ajuns în postura sa (alţi decani nu te văd decât ca pe un gândac, bun de exploatat în folosul propriu).

Intra în sala, îşi lăsa ghiozdanul pe catedră, scotea o singură carte, de obicei de poezie sau un volum de critică şi ne provoca. Ne provoca să gândim, să analizăm poezia aia postmodernistă până o lua dracu’, să o înţelegem, să ne apropiem de poeţi şi să nu-i mai vedem ca pe nişte stafii sau pe un piedestal greu de atins. Da, a fost singurul profesor, în afară de Muşina, care din păcate s-a dus şi el, care m-a învăţat poezia modernă!

Nu le mulţumesc profesorilor mei nici din liceu şi nici din şcoală, cu toate că o să mi-i pun în cap pe toţi, dar pe partea de poezie erau dintr-o altă sferă, de pe acolo de unde cobora spre pământ mintea euforică a lui Eminescu. Eu nu aveam nevoie de aşa ceva. Aveam nevoie de un om cu care să pot analiza o poezie, care să îmi dea nişte chei de descifrare, nu: în această strofă poetul vorbeşte despre universul ce se învârte în jurul lacului şi îşi bate capu’ cu nuferii.

Andrei Bodiu a luat poezia şi a ciopârţit-o, vers cu vers, linie cu linie, imagine cu imagine până când am înţeles, până când am deschis ochii şi am spus: aaa, asta era poezia! A încercat ori de câte ori putea să ne scoată tâmpeniile comuniste din cap: că poezia e de căcat sau poezia o poate scrie oricine! Nu era adevărat şi am simţit-o pe pielea mea.

Am ajuns la Litere Braşov, după un liceu real, cu profil mate-info, fără să îmi placă poezia, pentru că nimănui nu îi plăcea poezia, pentru că nimănui nu îi păsa să predea corect poezia. Ia un manual, bagă în cap trei rânduri din Manolescu şi Simion, trage un ochi pe Mariana Badea şi te-ai scos, cam asta era reţeta de succes prin licee. Dar să scrii tu una sau să îi înţelegi mecanismul deja ţinea de S.F.

Când organiza Maratonul de Poezie mă punea pe afiş lângă adevăraţii poeţi, care cu asta se ocupau. Eram mândru, mă simţeam ce-i drept un vierme printre ei, dar asta era reţeta de succes, să reuşesc să stau printre ei, să ascult cât mai mult şi să scriu cât mai mult. Când ieşeam din sală mă simţeam un alt om.

Experienţa asta am pierdut-o şi cei doi poeţi care au plecat (Muşina şi Bodiu) au lăsat în urma lor un mare gol, un gol pe care aş putea să-l umplu numai muncind singur, căutând să îmi găsesc acea voce în care ei credeau.

Îmi plăcea viaţa literelor! Adoram să îi aud vorbind în afara orelor, îi provocam să ne spună câteva picanterii despre Cenaclul de Luni sau despre experienţele lor, alergam după ei pe coridor şi le mai puneam câte o întrebare. Erau poeţii noştri, poeţii pe care o generaţie întreagă îi cunoştea, pe care literatura îi cunoştea şi implicit manualele şcolare. Eram mândru că făceam parte dintr-o facultate unde nu existau “vedetele din buricul târgului” ce nu veneau la cursuri sau care erau prea importante pentru a se coborî la nivelul nostru. Eram mândru că îi vedeam în carne şi oase, îi vedeam mişunând printre noi, le ascultam prelegerile şi aveam de învăţat de la ei.

Andrei Bodiu a fost cel care ne provoca să citim, fără să îl înjurăm după cele 90 de minute de curs. Găsea mereu câte o formulă, ba ne aducea cărţi şi ni le împărţea aleatoriu pe bănci, aşteptând câte o recenzie sau cronică pentru data următoare, ba “ameninţându-ne” cu bileţelele magice de care tuturor ne era teamă, ba cu câte o poezie pe care ne-o explica pe jumătate şi pe care ne lăsa s-o descoperim singuri. Chiar dacă picai, picai cu zâmbetul pe buze şi, sincer, nu ştiu cazuri în care oamenii au abandonat facultatea din cauza lui.

Andrei Bodiu era cel mai tânăr decan din ţară şi mă doare crunt că trebuie să vorbesc la trecut despre el. Mă doare că va trebui să ajung prin Corpul T şi nu îl voi mai vedea pe el, pe Alexandru Muşina, pe Anamaria Bota sau pe Gheorghe Crăciun. Sunt mândru că i-am cunoscut şi mă doare că i-am pierdut, că am pierdut un contact cu adevăraţii oameni de litere.

Dar tot ce ştiu e că undeva sus ne privesc cu toţi la un cenaclu literar şi ne trimit în continuare informaţiile lor prin alţi mentori.

Drum bun, Profesore!

Să vă fie drumul uşor către lumină!